Noutati

Comunicat de presa:Extindere termen limita inscriere Supporting Investigative Journalism

Supporting Investigative Journalism

Ghidul voluntarului Freedomhouse Romania

Legislatia defectuoasa ajuta la proliferarea structurilor de Crima Organizata

Tanarul Jurnalist al Anului 2009, editia a XII-a

Invitatie seminar international

Ultimele zile de inscriere: Bursele europene.Jurnalisti in dialog

Recomandarile CE aflate pe agenda de lucru a IJC, inca din primavara acestui an

Astăzi, 24 iunie 2008, Freedom House a lansat, simultan la Washington şi Bucureşti, raportul Nations in Transit 2008.
În România, lansarea raportului a fost făcută într-o conferinţă de presă la care au participat Bhavna Dave, Universitatea din Londra, Balint Molnar, director adjunct Freedom House Europe, Jeannette Goehring, editor Nations in Transit, şi Cristina Guseth, director Freedom House România.

Nations in Transit este singurul studiu comprehensiv si comparativ al stadiului reformelor din toate tarile fost comuniste din Europa si Eurasia. Vorbitorii vor prezenta tendintele majore identificate in raport - in special provocarile Noii Europe si impactul politicilor antidemocratice din tarile bogate in resurse petroliere ale Eurasiei. O atentia speciala va fi acordata tarilor care au aderat recent la UE (Romania si Bulgaria) din perspectiva progreselor/regreselor in buna guvernare, justitie, lupta anticoruptie etc si Kazahstanului si Rusiei din perspectiva fenomenului petro-autoritarismului.

REZUMAT

România a aderat la Uniunea Europeană (UE) la 1 ianuarie 2007, lăsând în urmă, după un drum anevoios, dictatura lui Nicolae Ceauşescu. Evoluţia sa este absolut remarcabilă dacă ţinem cont de faptul că a fost singura ţară din estul Europei în care a avut loc o revoluţie sângeroasă (1000 de morţi în împrejurări care nu au fost încă elucidate) şi o tranziţie dominată de foştii comunişti. Ion Iliescu, un fost nomenclaturist reformat, cu tendinţe autoritariste, a deţinut trei din primele patru mandate prezidenţiale. Cum nu a existat o opoziţie organizată în timpul regimului dur al lui Ceauşescu, opoziţia anti-comunistă a avut serioase probleme în a oferi o alternativă politică viabilă.

În 2007, România de-abia aderase la UE, când clasa sa politică a început să nu mai ţină cont de angajamentele pe care şi le luase pentru a obţine acceptarea ţării în structurile europene. Lupta împotriva corupţiei a mers atât de departe încât doi vice-priminiştri au demisionat, aşa că majoritatea clasei politice s-a mobilizat pentru a schimba legislaţia în aşa fel încât să diminueze puterea procurorilor. Guvernul a încercat chiar să desfiinţeze Direcţia Naţională Anticorupţie, organismul independent care are ca obiectiv lupta împotriva corupţiei. Între Parlament şi preşedinte a început un conflict extrem de dăunător, care a culminat cu suspendarea preşedintelui Traian Băsescu. Între alegători şi reprezentanţii lor în Parlament s a produs o gravă sciziune în momentul în care două treimi dintre parlamentari au votat în favoarea suspendării preşedintelui, iar două treimi dintre alegătorii prezenţi la vot au votat în favoarea revenirii acestuia în funcţie în cadrul referendumului de la 19 mai.



Guvernare la nivel naţional.
În România, 2007 a fost un an de instabilitate politică, pentru că Parlamentul a încercat să l înlăture pe preşedinte, în pofida avizului negativ al Curţii Constituţionale. Alegătorii au votat în cadrul unui referendum în favoarea revenirii lui în funcţie. Guvernul a continuat să legifereze prin ordonanţe de urgenţă chiar şi după aderarea României la UE, când nu se mai putea invoca pretextul unor urgenţe legate de integrare. Guvernul României a reluat şi alte practici neadecvate, precum alocarea discreţionară de fonduri şi legi care crează avantaje speciale.
Din aceste motive, evaluarea guvernării democratice la nivel naţional a scăzut de la 3,50 la 3,75.

Procesul electoral.
În 2007, în România au avut loc primele alegeri pentru desemnarea reprezentanţilor în Parlamentul European şi două referendumuri, unul pentru înlăturarea preşedintelui, iar celălalt pentru schimbarea sistemului de vot. Procesul electoral a fost însoţit în toate cazurile de însemnate confruntări juridice menite să sporească autoritatea unei tabere sau alteia, însă odată ce Curtea Constituţională, care a avut un rol extrem de important în 2007, a stabilit regulile jocului, nu s au mai raportat niciun fel de nereguli. Cu toate acestea, anumite probleme cronice care ar putea genera nereguli persistă şi nu au fost remediate cum se cuvine de autorităţile din România (de pildă, încheierea procesului de distribuire a cărţilor de alegător şi de corectare a listelor electorale); de aceea, evaluarea procesului electoral rămâne 2,25.

Societatea civilă.
Societatea civilă din România s-a dovedit vulnerabilă în 2007 atât din punct de vedere financiar cât şi politic. S-au înregistrat tot mai multe tentative ale politicienilor de a corupe sau intimida societatea civilă. În pofida faptului că organizațiile societăţii civile sînt foarte active în anumite domenii şi au potenţialul de a crea coaliţii pentru anumite subiecte, presiunile economice şi politice asupra societăţii civile continuă să fie semnificative; de aceea, evaluarea societăţii civile rămâne 2,25.

Independenţa presei.
În 2007 a continuat tendinţa concentrării trusturilor de presă în mâna câtorva magnaţi, iar conţinutul editorial este afectat de campanii de defăimare şi şantaje de tot felul. Departamentul de ştiri al televiziunii publice a devenit ţinta unor noi atacuri politice, odată cu schimbarea coaliţiei de la guvernare. Un aspect pozitiv îl reprezintă însă faptul că în România s-a înregistrat pentru prima oară demisia unui reputat jurnalist care a recurs la practici incorecte, precum şi judecarea unor jurnalişti acuzaţi de corupţie. În ansamblu, nu s au înregistrat evoluţii semnificative în comparaţie cu anul precedent, prin urmare evaluarea pentru independenţa presei rămâne 3,75.

Guvernare la nivel local.
Procesul de descentralizare a înregistrat progrese minore în 2007, în pofida adoptării unei noi legislaţii. Noua lege electorală prevede alegerea în mod direct a preşedinţilor de consilii judeţene, ceea ce conferă o legitimitate sporită guvernării locale. În pofida creşterii fenomenului de alocare discreţionară de fonduri de către guvernul central, autorităţile locale din România continuă să fie considerate de opinia publică cei mai de încredere şi mai eficienţi parteneri de guvernare. Dat fiind că nu s au înregistrat schimbări substanţiale în comparaţie cu anul precedent, evaluarea pentru guvernarea la nivel local rămâne 3.


Organizarea şi independenţa justiţiei.
Anul 2007 a înregistrat un pas înapoi în domeniul reformei din justiţia română. După demiterea, în februarie 2007, a ministrului de Justiţie Monica Macovei, apreciată atât de opinia publică cât şi de Comisia Europeană, succesorul acesteia a încercat fără succes să demită un procuror de la DNA şi să desfiinţeze Direcţia Naţională Anticorupţie. Procurorii au continuat însă să pună sub acuzare politicieni importanţi (în toamna anului 2007 fiind cercetaţi nouă miniştri) şi au fost încurajaţi în demersul lor de organismele independente ale magistraţilor. În pofida eforturilor depuse de magistraţi, repetatele tentative ale guvernului şi ale unora dintre membrii Parlamentului de a subordona justiţia şi de a pune capăt cercetărilor vizând fapte de corupţie comise de anumiţi politicieni au constituit o ameninţare constantă la adresa independenţei justiţiei; de aceea, evaluarea pentru organizarea şi independenţa justiţiei a scăzut de la 3,75 la 4.

Corupţia.
Pe parcursul anului 2007, au continuat eforturile de a limita corupţia, iar Direcţia Naţională Anticorupţie, atît la nivel central cât şi local, au cercetat multe personaje importante din lumea politică şi mediul de afaceri din România. Această activitate nu a făcut însă decât să evidenţieze neajunsurile guvernului şi lipsa sa de voinţă pentru a continua eforturile depuse în cadrul luptei împotriva corupţiei după plecarea ministrului Macovei. Miniştrii care au acceptat mită au fost obligaţi să demisioneze odată ce au fost daţi în vileag. Instanţele judecătoreşti ezită însă să se pronunţe în cazurile majore de corupţie şi preferă să recurgă la tot felul de artificii procedurale pentru a amâna luarea unei hotărâri. Presa a continuat să joace un rol pozitiv prin dezvăluirea unor cazuri de corupţie, iar opinia publică este conştientă de amploarea acestui fenomen. În pofida opoziţiei vădite a politicienilor faţă de campania tot mai susţinută împotriva corupţiei, procurorii sprijiniţi de preşedintele Băsescu par dornici să continue activitatea iniţiată de ministrul Macovei. Dat fiind că aceste două tendinţe divergente sunt în prezent oarecum egale, evaluarea pentru corupţie rămâne 4.

Perspective pentru 2008.
În 2008, în România vor avea loc alegeri locale şi legislative în care se vor înregistra anumite premiere. Preşedinţii consiliilor judeţene vor fi aleşi pentru prima oară în mod direct, ceea ce va consolida organizaţiile locale ale partidelor politice şi va conferi mai multă putere politicienilor pe plan local. Pentru prima oară, alegerile legislative şi prezidenţiale nu se vor desfăşura simultan, după o modificare constituţională adoptată în 2003, care prelungeşte mandatul preşedintelui de la patru la cinci ani. Deoarece Constituţia României impune ca preşedintele să fie neutru din punct de vedere politic, este de aşteptat ca această de-sincronizare să sporească importanţa maşinăriei de partid în defavoarea liderilor. Cea de a treia „premieră” este aceea că parlamentarii vor fi aleşi în circumscripţii uninominale pe baza unui sistem electoral mixt, care va fragmenta campania electorală şi va favoriza mesajele partidelor gândite speciale pentru problemele locale. Se aşteaptă ca aceste reforme să diminueze corupţia politică. Este mult mai probabil că partidele politice vor fi mult mai divizate şi vor ţine mult mai puţin cont de disciplina de partid şi se va da o adevărată bătălie pentru fondurile publice. Estimările actuale arată că alegerile vor aduce pe primul loc Partidul Democrat Liberal, partidul preşedintelui, care nu va obţine însă o majoritate absolută. Dat fiind că potenţialul de coaliţie al PDL este limitat iar preşedintele Băsescu are dreptul constituţional de a numi primul ministru, va trebui să se dovedească un foarte priceput negociator politic pentru a reuşi să creeze un guvern majoritar.




RAPORTUL

Guvernarea democratică la nivel naţional

România e devenit membru cu drepturi depline al Uniunii Europene (UE) la 1 ianuarie 2007. Tratatul de aderare evidenţia faptul că, dacă se înregistrează deficienţe însemnate în procesul de transpunere şi implementare a acquis-ului comunitar referitor la economie, piaţa internă sau sistemul de justiţie, atunci vor fi implementate „măsuri de salvgardare” în următorii trei ani.

Aderarea României a fost însoţită de anumite condiţii pentru prevenirea sau remedierea deficienţelor în domeniul reformei în justiţie şi al luptei împotriva corupţiei. În ultimii doi ani, a fost creat un mecanism de cooperare şi verificare pentru stabilirea unor repere pentru monitorizarea progreselor înregistrate în acest domeniu. Scopul acestui mecanism fără precedent a fost de a-i asigura pe români precum şi statele membre ale UE că practicile administrative, legislative şi juridice din România corespund celor din restul UE. Acest lucru a permis Comisiei Europene să monitorizeze îndeaproape progresele sau absenţa progreselor României în aceste domenii. Aceste condiţii riguroase impuse de UE nu au împiedicat însă România să revină la vechile ei obiceiuri imediat după aderare, inclusiv în problemele legate de corupţie şi la conflictul în derulare dintre primul ministru Călin Popescu Tăriceanu şi preşedintele Traian Băsescu.

România este o republică semi prezidenţială. Preşedintele este ales prin vot direct de alegători, dar are puteri limitate, printre care se numără controlul asupra unor domenii precum apărarea şi politica externă şi numirea (dar nu şi demiterea) primului ministru. Preşedintele Traian Băsescu şi primul ministru Tăriceanu au intrat în campania electorală ca aliaţi în cadrul Alianţei Dreptate şi Adevăr, înfiinţată de Partidul Democrat (PD) şi Partidul Naţional Liberal (PNL), dar nu au căzut de acord în privinţa dorinţei lui Băsescu de a organiza alegeri anticipate pentru a obţine o majoritate absolută. Această divergenţă în privinţa tacticii politice a condus la neînţelegeri mult mai profunde, iar conflictele interne din cadrul coaliţiei au devenit cu timpul imposibil de controlat.

Tăriceanu, la rândul său, a început să caute să obţină majoritatea parlamentară susţinut mai degrabă de opoziţie decât de PD, în timp ce Preşedintele Băsescu a început să invoce prerogativele sale constituţionale de a organiza un referendum. Membrii Parlamentului, temându se ca nu cumva Preşedintele să iniţieze modificarea Constituţiei în privinţa prerogativelor preşedintelui şi schimbarea sistemul electoral, au reacţionat prompt concentrându şi atenţia pe legea referendumului, ceea ce a declanşat conflicte de ordin juridic ajunse în faţa Curţii Constituţionale şi un adevărat război între Băsescu şi majoritatea din Parlament. Tăriceanu i-a înlăturat din guvern pe foştii săi aliaţi de la PD şi şi a completat guvernul cu alţi liberali şi un aliat mai mic, Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR). Acest guvern minoritar, aprobat în urma unor negocieri în cadrul Parlamentului a rezistat în 2007 şi a avut frecvente conflicte cu preşedintele.

Una dintre principalele caracteristici ale vieţii politice din România este faptul că trecutul acestei ţări îi bântuie prezentul. Fenomenul caracterizat prin scotocirea trecutului pentru a formula acuzaţii împotriva foştilor „colaboratori” ai Securităţii continuă să preocupe opinia publică şi, în mare măsură, să împiedice transformarea şi progresul ţării. După înlăturarea democraţilor de la guvernare în martie, Parlamentul a desemnat o comisie pentru investigarea presupuselor încălcări ale Constituţiei comise de preşedintele Băsescu. Dan Voiculescu, preşedinte al Partidului Conservator (PC), a condus această comisie. În trecut, în epoca Ceauşescu, preşedintele Băsescu a condus biroul de comerţ exterior al României de la Anvers. Voiculescu, în prezent unul dintre principalii magnaţi media, a lucrat pentru „Dunărea”, o altă întreprindere de comerţ exterior din epoca Ceauşescu. Consiliul pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), autoritatea care gestionează studierea arhivelor comuniste, a stabilit că Voiculescu a lucrat şi în cadrul Securităţii – un alt tăciune din trecutul României care continuă să alimenteze febra politică. Raportul comisiei speciale referitor la presupusele încălcări ale Constituţiei comise de Băsescu a fost trimis la Curtea Constituţională pentru a fi avizat. Curtea a stabilit că nu există nicio dovadă care să ateste încălcarea gravă a Constituţiei, dar la 19 aprilie majoritatea parlamentarilor au votat în favoarea suspendării preşedintelui. Două treimi (322) dintre parlamentari au votat pentru, 108 împotrivă, iar 10 s au abţinut.1 Nicolae Văcăroiu, preşedintele Senatului, a devenit preşedinte interimar. Constituţia permitea însă alegătorilor să voteze împotriva acestei decizii a Parlamentului în cadrul unui referendum după o campanie de o lună.

Parlamentarii au încercat să modifice legea referendumului pentru a diminua prerogativele constituţionale ale preşedintelui. Dat fiind că în România erau programate alegeri pentru Parlamentul European în mai, Parlamentul a hotărât că un referendum nu poate fi organizat cu trei luni înainte sau după alegeri. De asemenea, parlamentul stabilea totodată că un preşedinte poate fi demis cu majoritatea voturilor alegătorilor prezenţi la urne dacă a fost ales în al doilea tur de scrutin, dar dacă a fost ales din primul tur, atunci este necesară o majoritate absolută a alegătorilor. În plus, guvernul a emis o ordonanţă de urgenţă prin care se restrângeau problemele pentru care preşedintele putea convoca un referendum, excluzând toate chestiunile de ordin constituţional.

Un alt amendament a schimbat o decizie anterioară potrivit căreia referendumurile sunt valabile indiferent de participarea la vot (în măsura în care alegerile din România nu reuşesc să întrunească participarea majorităţii absolute a votanţilor, referendumurile sunt şi în mai mică măsură capabile să mobilizeze populaţia). Acest lucru însemna că Băsescu putea rămâne suspendat pe termen nelimitat dacă nu se întrunea participarea la vot în cadrul referendumului a majorităţii absolute a populaţiei. Curtea Constituţională a fost copleşită timp de câteva săptămâni cu moţiuni care contestau aceste amendamente şi, în pofida faptului că majoritatea membrilor ei aveau legături cu Partidul Social Democrat (PSD), a declarat majoritatea acestor iniţiative legislative drept neconstituţionale. Curtea Constituţională a României a decis la 3 mai că preşedintele Băsescu poate fi demis (sau confirmat) cu o majoritate simplă de alegători în cadrul unui referendum. Guvernul a amânat alegerile pentru Parlamentul European, declarând că referendumul pe tema suspendării preşedintelui, care urma să se desfăşoare la 19 mai, va crea confuzie în rândul alegătorilor.

Calitatea deciziilor de politici publice, deja destul de fragilă, s a degradat şi mai mult în 2007. În absenţa unei majorităţi în Parlament, fiecare lege trebuia să fie negociată de la caz la caz. În pofida existenţei la nivelul guvernului a unui departament de politici publice, susţinut de UE, propunerile legislative continuă să ajungă la Parlament fără a întruni condiţii minimale. Parlamentul a luat decizia controversată de a vota creșterea pensiilor deşi sistemul de pensii era deja suprasolicitat. Legea a fost iniţial respinsă de guvern şi de comisia parlamentară de finanţe (condusă de un politician PSD), dar a ajuns totuşi în Parlament şi a fost adoptată.

Bugetul pe 2008 se bazează pe previziuni optimiste şi pe îmbunătăţirea sistemului de strângere a impozitelor. La sfârşitul anului 2007, România a ratat cifra stabilită pentru rata inflaţiei şi a fost pentru prima oară după ani buni degradată de agenţiile de rating, precum Standard& Poor’s. Cu toate acestea, guvernul Tăriceanu a trecut cu bine de două voturi de neîncredere. Ultimul dintre ele a fost iniţiat de PSD, cel mai mare partid din opoziţie, dar nu a fost încununat de succes din cauza defecţiunilor parlamentarilor, atît ai PSD cât şi ai aliaţilor de la moţiune, PD.

Guvernul Tăriceanu a emis 130 de ordonanţe de urgenţă în 2007. Acestea sunt acte legislative care se aplică imediat după promulgarea lor de către guvern, înainte de a fi aprobate de Parlament. Această practică este problematică, complicând activitatea legislativă a Parlamentului, unde ordonanţele sunt amânate cu lunile sau uneori chiar cu anii şi adesea trebuie să suporte modificări substanţiale înainte să fie prezentate spre aprobare; ceea ce creează o instabilitate juridică permanentă. Dat fiind că majoritatea legislaţiei din România continuă să fie adoptată în acest fel, chiar şi după aderarea ţării la UE, rezultatul este o permanentă confuzie pentru cei afectați de legi.

În 2007 s au făcut numeroase propuneri pentru amendarea Constituţiei. Aceste propuneri au avut cel mai adesea un caracter maximal (unele vizau reinstaurarea monarhiei, altele adoptarea modelului american de republică prezidenţială sau a modelului republicii parlamentare, în care să se renunţe la alegerea preşedintelui prin vot direct). Orice modificare constituţională trebuie să fie aprobată de două treimi din voturile camerelor reunite şi de votul popular. Este greu de presupus totuşi că astfel de propuneri ar putea fi adoptate, dat fiind acest mecanism rigid prin care se poate amenda Constituţia în România şi ştiind mediul politic din România, unde dialogul productiv şi capacitatea de a accepta un compromis sunt o raritate.


Procesul electoral

La 19 mai 2007, 74 la sută dintre românii care au mers la vot au votat împotriva suspendării preşedintelui Traian Băsescu. Consiliul Naţional al Audio Vizualului a stabilit ca timpul de emisie în timpul campaniei să nu fie împărţit în mod egal între taberele „DA” şi „NU”, ci să reflecte proporţia de care partidele politice beneficiază în Parlament.

Alegerile pentru Parlamentul European au fost amânate din mai până pe 25 noiembrie. Campania electorală a fost dominată de ştirile referitoare la faptul că emigraţia de proporţii a românilor în Italia înainte şi după aderarea la UE (650 000 de români au plecat în Italia în ultimii patru ani) a ajuns să provoace o reacţie negativă din cauza creşterii infracţionalităţii, începând de la simplul cerşit până la jaful armat.

Pe parcursul anului nu au avut loc dezbateri de reţinut pe probleme europene la nivelul politicienilor sau al opiniei publice, în condiţiile în care un studiu al Societăţii Academice Române privitor la partidele politice a evidenţiat totuşi poziţii politice tipice pentru „noua Europă”, în care abundă partidele de centru dreapta (adică liberalii, liberal democraţii, democraţii şi UDMR). PSD s-a poziţionat undeva mai la stânga, însă destul de aproape de centru în privinţa problemelor economice. PLD, un partid mic, s-a declarat împotriva actualei politici externe şi a politicii de securitate. În total, au fost aleşi 35 de europarlamentari prin vot universal proporţional, pragul electoral fiind de 5 la sută. Participarea la vot a fost de 29 la sută. PD s a clasat pe primul loc cu un procent de 32 la sută, urmat de PSD cu 21 la sută, PNL cu 15 la sută şi PLD cu 7 la sută.

În timpul confruntării sale din primăvară cu parlamentarii, Băsescu a început să spună că principala problemă în România este „clasa politică”, avidă de bunuri şi de putere şi insensibilă la nevoile alegătorilor.2 Lipsa de integritate şi de profesionalism a politicienilor, spunea el, afectează în mod negativ reuşita procesului de integrare a României în Europa după aderarea ei la 1 ianuarie. Băsescu a declarat că oamenii de rând nu au nicio şansă să beneficieze de fondurile europene în această situaţie, în care interesele de grup sunt primordiale. Revenind la limbajul societăţii civile pe care l-a folosit în campania electorală din 2004 (şi la care apoi a renunţat), a îndemnat la o „curăţire” a politicii şi politicienilor.

Pe de o parte, i a încurajat pe procurori să continue cercetările în dosarele de corupţie ale politicienilor importanţi. Pe de altă parte, a propus schimbarea sistemului electoral prin adoptarea unui vot uninominal majoritar (circumscripţii uninominale), astfel încât alegătorii să îşi poată trage cu uşurinţă la răspundere parlamentarii. Această problemă a fost dezbătută ani de zile, sindicatele şi organizaţiile neguvernamentale (ONG-urile) au adunat semnături în favoarea acestei reforme. Băsescu a fost întotdeauna sceptic în această privinţă, dar în februarie a provocat Parlamentul să adopte o astfel de legislaţie.

Partidele s au întrecut în a sprijini o astfel de reformă, în pofida faptului că nu există dovezi că practicile neoneste sunt favorizate de sistemul de vot cu liste şi reprezentare proporţională. În Parlament au fost prezentate mai multe proiecte, inclusiv propunerea PSD vizând un vot majoritar în două tururi de scrutin (două tururi de scrutin într o singură circumscripţie uninominală), care se foloseşte deja în România în cazul alegerii directe a primarilor. Acest sistem are avantajul de a crea o majoritate clară şi de a determina partidele să încheie alianţe între cele două tururi de scrutin (în cazul în care un candidat nu obţine o majoritate absolută clară). Există opinii care susţin că dezavantajul acestui sistem este absenţa reprezentativităţii. O a doua propunere (din partea ONG-ului Pro Democraţia şi susţinută de partidele din cadrul Alianţei Dreptate şi Adevăr) viza introducerea unui sistem mixt. O a treia propunere prevedea folosirea unor sisteme diferite pentru Camera Deputaţilor şi Senat. Maghiarii păreau a nu fi de acord cu niciuna din aceste propuneri, pentru că orice deviere de la sistemul reprezentării proporţionale însemna o reprezentare redusă a acestei puternice minorităţi, care reuşeşte în general să îşi mobilizeze alegătorii şi participă la coaliţiile guvernamentale ca partener minor.

Preşedintele Băsescu a fixat Parlamentului ca termen limită vara anului în curs, însă în iulie, la sfârşitul sesiunii parlamentare, parlamentarii nu căzuseră încă de acord asupra nici unuia dintre proiecte. Comisia abilitată cu legislaţia electorală a oferit în cele din urmă o variantă a propunerii Pro-Democrația în care jumătate dintre parlamentari urmau să fie aleşi din primul tur de scrutin, indiferent de participarea la vot, în circumscripţii uninominale. În funcţie de rezultatele obţinute de partide pe plan naţional, cealaltă jumătate a mandatelor se va distribui proporţional celor care nu au fost aleşi din primul tur de scrutin. Deşi sistemul este inferior în privinţa legitimităţii formulei actuale a reprezentării proporţionale simple (partidele care întrunesc pragul de 5 la sută obţin un număr de mandate proporţional cu voturile), el păstrează însă un puternic element de reprezentativitate proporţională. Capacitatea acestei propuneri de a reforma partidele politice este îndoielnică, pentru că foarte puţini candidaţi vor obţine o majoritate absolută şi vor beneficia astfel de atribuirea directă a unui mandat.

Parlamentul nu a aprobat însă proiectul până când Băsescu a anunţat că va organiza un referendum pentru a consulta electoratul în privinţa sistemului cu două tururi de scrutin. Guvernul a trimis atunci propunerea Parlamentului în cadrul unei proceduri cunoscute sub numele de „asumarea responsabilităţii”, potrivit căreia Parlamentul nu poate vota împotriva unei legi fără să demită în acelaşi timp guvernul. Dat fiind că parlamentarii se temeau de perspectiva alegerilor anticipate, proiectul guvernului a fost aprobat. Băsescu a anunţat însă organizarea referendumului şi l a programat în aceeaşi zi cu alegerile pentru Parlamentul European. Partidul România Mare a înaintat o contestație la Curţea Constituţională, însă Curtea a păstrat linia deciziilor sale anterioare şi a declarat că nu există niciun impediment de ordin constituţional pentru ca cele două scrutinuri să se desfăşoare simultan.

Preşedintele Băsescu a declarat că nu va promulga legea guvernului decât după ce cetăţenii români îşi vor exprima voinţa în cadrul referendumului, iar dezacordul generat de sistemul de vot a generat o nouă înfruntare în cadrul seriei de conflicte deloc productive dintre Băsescu şi primul ministru Tăriceanu din 2007. Era nevoie de o majoritate absolută, care nu a fost întrunită, cum era de aşteptat, la 25 noiembrie, când numai 26,5 la sută dintre alegători s-au prezentat la referendum. Dintre aceştia 81,3 la sută au votat „da”, iar 16,1 la sută „nu”. Una dintre tacticile promotorilor lui „nu” a fost de a boicota votul pentru a invalida astfel procesul electoral.


Societatea civilă

Din cauza intensităţii conflictelor politice din România, doar câteva ONG uri importante au reuşit să şi păstreze poziţia independentă în 2007. În toamnă însă, o coaliţie alcătuită din mai multe grupări, printre care şi unele sindicate, sub titulatura de Coaliţia pentru un Parlament Curat, a monitorizat integritatea candidaţilor pentru Parlamentul European. De altfel, lipsa de fonduri, lipsa de cooperare a guvernului, precum şi intrarea în politică a unor noi reprezentanţi ai societăţii civile au diminuat potenţialul societăţii civile. ONG uri româneşti extrem de active, precum Grupul pentru Dialog Social şi Societatea Timişoara, riscă să-şi piardă sediile care le au fost închiriate de municipalitate şi întâmpină dificultăţi serioase în a obţine sedii noi.

Există şi alte organizaţii care au încercat să obţină fonduri publice şi au colaborat îndeaproape cu agenţiile guvernamentale, de a căror bunăvoinţă au avut nevoie pentru a avea acces la fondurile UE. Lista este lungă şi include ONG uri care au debutat ca organisme de control ale guvernului. În cadrul unui scenariu tipic, ONG urile au criticat vehement agenţiile publice şi apoi au oferit servicii contractuale pentru remedierea situaţiei. Partidele politice au încercat să recruteze intelectuali şi activişti ai societăţii civile pentru a candida la alegerile pentru Parlamentul European. Renate Weber, fost preşedinte al Fundaţiei Soros România, după ce a lucrat ani de zile ca reprezentant independent al societăţii civile, a devenit candidat pentru Parlamentul European din partea PNL.

Cei mai importanţi oameni de afaceri preferă să finanţeze cluburi de fotbal, care s au îmbogăţit datorită evaziunii fiscale şi sunt cercetate în diferite instanţe de autorităţile financiare. Legislaţia în domeniul sponsorizării este săracă şi depăşită, dar se fac extrem de puţine eforturi pentru a o actualiza. Donaţiile din categoria 2 la sută din taxa pe venit au crescut în mod semnificativ în comparaţie cu 2006, însă sumele totale, adică 5 milioane de euro (7,7 milioane dolari) sunt absolut insuficiente pentru toate tipurile de ONG-uri. Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile, un centru de resurse pentru ONG uri creat în perioada aderării României la UE, militează pentru menţinerea fondurilor UE destinate societăţii civile, dar problema nu este încă rezolvată. Deşi multe fonduri UE dau posibilitatea ONG urilor să acţioneze ca furnizori de servicii, ele sunt de obicei distribuite de guvern, la toate nivelele (central regional, local) astfel încât accesul ONG urilor este posibil numai prin intermediul unui parteneriat cu autorităţile.

Una dintre instituţiile cu un record de invidiat în domeniul corectitudinii politice în 2007 a fost Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD), autoritate de stat autonomă ai cărei membri sunt independenţi sau reprezintă diferite ONG uri. CNCD a intervenit într un conflict în care un profesor a dat în judecată o şcoală din cauza prezenţei excesive a unor icoane bizantine. În replică, editorialiştii din presa scrisă şi televiziune au susţinut că este extrem de important ca România să şi apere identitatea creştin ortodoxă în anul aderării sale la Europa „catolică şi protestantă”. Ministrul Educaţiei a fost iniţial de partea reclamantului, dar ulterior a trecut de partea opiniei publice. CNCD, printre ale cărei competenţe se numără formularea de opinii consultative şi aplicarea unor amenzi, a decis că amplasarea icoanelor în şcolile publice reprezintă o discriminare la adresa elevilor de alte religii, precum şi a necredincioşilor. Ministrul Educaţiei a făcut apel în privinţa acestei decizii, iar George Becali, politician populist şi proprietarul unui club de fotbal, l a insultat public pe preşedintele CNCD.

Într un al doilea caz, CNCD l-a amendat pe preşedintele Băsescu pentru că a catalogat o jurnalistă drept „ţigancă împuţită”.3 Comentariul preşedintelui a fost înregistrat cu ajutorul camerei cu care era prevăzut telefonul mobil al jurnalistei, care i a fost confiscat acesteia după ce a refuzat să oprească înregistrarea. Camera a continuat să funcţioneze fără ştirea preşedintelui şi a înregistrat discuţia privată dintre acesta şi soţia sa; când preşedintele a înapoiat ulterior telefonul jurnalistei, cu scuzele de rigoare, aceasta a găsit înregistrarea şi a făcut o publică. În acelaşi mod, ministrului de externe Adrian Cioroianu i-a scăpat afirmaţia că rromii care comit infracţiuni în ţările UE ar trebui trimişi într un lagăr în deşertul din Egipt, iar afirmaţia sa a fost supusă atenţiei CNCD.4

În 2007, diferitele personalităţi publice ale României au demonstrat că nu sunt pregătite pentru a adopta discursul general european. Sfera publică, exceptând domeniul politic, a fost dominată de dezbateri pe tema identităţii care au evidenţiat specificul României şi temerile legate de „Europa secularizată”. Mulţi intelectuali din viaţa publică românească sunt creştini ortodocşi practicanţi, iar în ţară se înregistrează o accentuare a intoleranţei şi naţionalismului. Tonul general al dezbaterilor publice din media este adesea unul ofensator la adresa unui grup sau a altuia. Apărătorii corectitudinii politice sunt puţini la număr, provin în general din rândul societăţii civile şi nu se bucură de prea multă credibilitate în rândul opiniei publice, care pare a savura din plin limbajul dur al lui Băsescu şi Becali. Expulzarea unor rromi români din Italia la sfârşitul anului 2007 a provocat o nouă rundă de dezbateri pe tema identităţii naţionale şi noi manifestări de rasism, temperate într o oarecare măsură de organisme abilitate precum Consiliul Naţional al Audio Vizualului şi CNCD.


Independenţa presei

În 2007, proprietatea de presă s a concentrat în tot mai mare măsură în mâinile unui număr restrâns de patroni. Dintre primele 12 ziare, trei sunt proprietatea corporaţiei media elveţiene Ringier AG, două sunt proprietatea lui Adrian Sârbu (care, în toamna anului 2007 a devenit director operaţional al grupului american de televiziune Central European Media Enterprises), două sunt deţinute de familia politicianului şi omului de afaceri Dan Voiculescu, două de magnatul petrolului Dinu Patriciu şi două de directorul unui fond de investiţii, Sorin Ovidiu Vântu. În prezent, Vântu deţine 14 publicaţii, trei posturi de televiziune, un post de radio şi o agenţie de ştiri. Sârbu deţine cinci posturi de televiziune precum şi două cotidiene naţionale şi o reţea de ziare locale. Familia Voiculescu deţine trei posturi de televiziune, două cotidiene şi alte câteva organe de presă mai mici. Ringier este singura companie străină importantă care a pătruns pe piaţa media din România. Anul trecut existau opt cotidiene neafiliate acestor mari concentrări de proprietate; în prezent mai există doar două.

Corupţia la nivelul media sau kompromat (dacă e să împrumutăm termenul rusesc) continuă să fie principala problemă din presă. Campaniile de imagine ”gri și negru” au devenit o industrie profitabilă în sine. Se organizează campanii întregi împotriva oponenţilor politici sau din afaceri şi doar câteva ziare sunt scutite de asemenea jocuri. În timpul campaniei pentru alegerea patriarhului Bisericii Ortodoxe a României, de pildă, ziarele şi au declarat sprijinul în favoarea anumitor candidaţi şi au publicat materiale defăimătoare la adresa celorlalţi. Chiar şi Evenimentul Zilei, principalul ziar al companiei Ringier, a publicat un articol care prelua acuzele aduse de fratele potenţialului patriarh Daniel cum că acesta ar fi fost ofiţer de securitate şi infractor. Ziarul a relatat ulterior despre alegerea lui Daniel fără a clarifica acuzaţiile menţionate anterior. Oligarhii aflaţi în atenţia DNA cu dosare de corupţie consacră spaţii generoase în presa proprie pentru a instrumenta campanii vehemente împotriva magistraţilor. În perioada cât a fost suspendat, preşedintele Băsescu a fost criticat de majoritatea posturilor de televiziune şi a fost acuzat că este un dictator ce reprezintă o ameninţare pentru democraţia din România.

În 2007 s-a exercitat presiune politică asupra televiziunii publice, SRTV, care include canalele TVR1, TVR2, TVR Cultural şi TVRi. În perioada extrem de încordată de dinainte de referendumul din mai, care trebuia sau să valideze sau nu suspendarea preşedintelui, între directorul general TVR, Tudor Giurgiu, şi directorul departamentului de ştiri, Rodica Culcer, s-a declanşat un conflict. Presa şi opoziţia au criticat o pe Rodica Culcer pentru sprijinul acordat lui Băsescu în timpul campaniei sale electorale din 2004, dar i au lăudat activitatea în calitate de director al departamentului de ştiri de la TVR. Reglementările administrative ale TVR protejează angajaţii instituţiei, iar Culcer a refuzat să se retragă. Între timp, Giurgiu a pierdut sprijinul guvernului şi la 4 mai 2007 a demisionat. În locul său a fost numit Alexandru Sassu, propus de PSD. Ca şi Giurgiu, Sassu a încercat să se implice în mod direct în problemele departamentului de ştiri, a înlocuit toţi producătorii, a numit un nou director la acest departament (Mădălina Rădulescu) şi nu i a respectat preşedintelui Băsescu dreptul de a apărea la televiziune pentru a şi promova referendumul. Media din România şi societatea civilă şi au manifestat destul de timid solidaritatea cu jurnaliştii din TVR.


Guvernarea la nivel local

Dintre cele 113 amendamente vizând reforma legii electorale propuse de parlamentari în 2007, guvernul a inclus 23 în versiunea finală. Cea mai importantă a fost propunerea PSD potrivit căreia preşedinţii consiliilor judeţene ar trebui să fie aleşi în mod direct prin vot majoritar. Măsura are capacitatea să revizuiască politica regională şi să permită schimbări semnificative la nivelul organizării administrative din România.

Importanţa consiliului judeţean a crescut rapid în perioada în care acesta a funcţionat ca element esenţial în procesul de descentralizare fiscală. Majoritatea fondurilor de la bugetul central erau distribuite în mod tradiţional consiliilor judeţene, care aveau apoi un rol important în distribuirea lor către comune şi oraşe. Acest mecanism a fost îngrădit de noua legislaţie începând din 2004. Preşedinţii consiliilor judeţene joacă un rol esenţial în distribuirea fondurilor europene. În 2006, majoritatea fondurilor UE au fost distribuite de consilii regionale de dezvoltare, în care preşedinţii consiliilor judeţene au putere de decizie. Acest lucru a provocat permanente lupte între partide pentru a controla acest sector. Preşedintele consiliului judeţean era până acum ales de consiliu după alegerile locale (consiliile sunt alese în funcţie de reprezentarea proporţională). Cum alegerile locale din 2004 au precedat alegerile generale, iar electoratul era extrem de scindat spre stânga sau spre dreapta, în multe judeţe a fost extrem de dificil să se întrunească majoritatea. Situaţia a fost îngreunată şi mai mult de certurile şi schimbările intervenite în cadrul alianţei guvernamentale. În multe judeţe, acest lucru a condus la realegerea preşedinţilor consiliilor judeţene şi la permanente negocieri între partide pe tema celor mai multe proiecte.

În 2006 migraţia politică a fost interzisă prin lege, dar chiar şi atunci când nu se înregistrau fenomene oficiale de migraţie, în cadrul consiliilor judeţene se perpetua o stare de instabilitate şi fluctuaţie. În multe judeţe, majoritatea nu este neapărat o majoritate politică, ci mai degrabă una a mediului de afaceri, negociată la nivelul actorilor cu cele mai importante interese economice din judeţ. Pentru orice companie care nu este „afiliată” în vreun fel la majoritatea politică este foarte dificil să câştige vreun proiect la nivelul judeţului, iar primarii sunt nevoiţi în continuare să schimbe partidele pentru a şi putea respecta promisiunile (şi pentru a fi realeşi). Liviu Dragnea, un politician în ascensiune de la PSD, a reuşit să se facă remarcat în cadrul partidului în calitate de preşedinte al extrem de puternicei asociaţii a consiliilor judeţene.

Alegerea directă a preşedinţilor consiliilor judeţene nu este însă întru totul o idee rea. Această formulă permite cetăţenilor să excludă personajele corupte pe plan local şi îi motivează pe preşedinţii consiliilor judeţene să investească în proiectele populare. Acest sistem ar putea asigura o anumită stabilitate care să înlocuiască permanentele negocieri şi fluctuaţii din prezent. Preşedintele Băsescu s-a opus acestei idei. Băsescu, ales de două ori în mod direct primar al capitalei, s-a luptat zadarnic cu un consiliu local în care se păstra o majoritate politică adversă şi a încercat să şi îndeplinească propria agendă. Ţinând cont de distribuirea puterii în cadrul actualei legislaţii, este puţin probabil ca negocierile la nivel regional să fie urmate de blocaj, odată ce preşedinţii consiliilor judeţene au o majoritate diferită de cea a membrilor consiliului.

Legislaţia vizând descentralizarea adoptată în 2006 nu a fost urmată de o implementare reală, iar primarii unităţilor administrative mai mici s-au confruntat adesea cu reduceri de fonduri datorită transferurilor neregulate de la guvernul central. Miniştrilor li s a oferit ocazia să propună programe de descentralizare în domeniul lor de activitate (de pildă, în educaţie şi poliţie), dar în ultimii ani nu s au înregistrat progrese semnificative în acest sens. Afluenţa de fonduri la buget datorată evoluţiei economice pozitive a României a oferit guvernului resursele necesare pentru a reveni la practici nocive. În pofida adoptării în 2003 a unor criterii clare pentru distribuirea de fonduri către administraţiile locale, ministerele au creat noi programe pentru distribuirea acestor fonduri pe criterii politice, în special judeţelor sau primarilor din cadrul partidului de guvernământ. Chiar şi plăţile obligatorii de la bugetul central au fost uneori manipulate – un exemplu ar fi penalizarea şcolilor din judeţele aparţinând opoziţiei prin transferarea fondurilor de întreţinere la sfârşitul verii astfel încât şcolile să nu fie pregătite pentru începerea noului an şcolar. În pofida unei creşteri a bugetelor locale în 2007, practica alocării discreţionare reprezintă un pas înapoi faţă de anii precedenţi.

La nivelul guvernării locale s au înregistrat în 2007 şi alţi paşi înapoi. Deşi, la solicitarea UE, prefecţii au devenit funcţionari publici (până acum ei erau numiţi pe criterii politice), prefecţii legaţi de PD au fost demişi imediat după scindarea coaliţiei guvernamentale. Această solicitare a UE urmărea să prevină politizarea prefecţilor, dar a fost un eşec total. Guvernul, pentru a evita procesele intentate de funcţionarii publici demişi, care sunt de obicei câştigate de aceştia, le a oferit alte poziţii în administraţie la nivel similar. Astfel, ei se adaugă grupului tot mai mare de cadre de conducere numite pe criterii politice, în loc să fie angajate prin intermediul instituţiilor de pregătire profesională specializate create pentru funcţionarii publici, precum Institutul Naţional de Administraţie.


Organizarea şi independenţa justiţiei

Imediat după aderarea României la UE în ianuarie 2007, a început lupta împotriva ministrului Justiţiei, Monica Macovei şi a măsurilor împotriva corupţiei convenite cu Comisia Europeană. O ordonanţă care urmărea să pună de acord prerogativele Departamentului de Combatere a Crimei Organizate Internaţionale şi Terorismului (DIICOT) cu celelalte departamente ale procuraturii a fost primită cu ostilitate de secretariatul general al guvernului, de parlamentari şi media. Una dintre prevederile ordonanţei, care permitea procurorilor să aibă acces la convorbirile telefonice şi emailuri fără mandat a fost considerată extrem de agresivă. Pe fondul acestui conflict, Senatul a votat o moţiune împotriva ministrului Macovei, considerându se că reforma din domeniul justiţiei este „un eşec”.

Dat fiind că instituţiile UE considerau că ministrul Macovei este demn de încredere5, moţiunea a fost amânată până după aderarea României, dar la 13 februarie, 81 senatori, printre care se numărau membri ai partidului de guvernământ şi ai opoziţiei, au votat demiterea ministrului Macovei. Parlamentul României nu poate însă demite un ministru decât dacă demite întregul cabinet. Moţiunea de neîncredere într un ministru este prin urmare din punct de vedere constituţional o moţiune „simplă”, al cărei rezultat nu l constrânge în niciun fel pe primul ministru. Modul în care era formulată moţiunea era extrem de stânjenitor pentru România, pentru că în realitate era un inventar al legislaţiei adoptate pentru a permite acceptarea ţării la Bruxelles. Dat fiind că opinia publică s a dovedit a fi de partea Monicăi Macovei, care se bucura în egală măsură de un important sprijin al presei internaţionale şi al instituţiilor europene, nu a fost înlăturată de facto. Negocierile şi presiunile au continuat săptămâni la rândul, iar comisarul european pentru justiţie, Franco Frattini, a făcut declaraţii publice în favoarea Monicăi Macovei6. Dat fiind că miniştrii PD nu au fost de acord să rămână la guvernare fără ea, iar opoziţia ameninţa că va înlătura întregul guvern, în cele din urmă Alianţa Dreptate şi Adevăr şi a încetat existenţa şi toţi miniştri PD au fost demişi, inclusiv Macovei, care a fost înlocuită de Tudor Chiuariu, reprezentant al PNL.

Plecarea ministrului de Interne, Vasile Blaga, a fost o a doua lovitură pentru Comisia Europeană, pentru că acesta fusese considerat la rândul său un ministru extrem de eficient în transpunerea acquis ului comunitar. Blaga a fost înlocuit cu Cristian David de la PNL.

Sistemul justiţiei române şi eforturile depuse de guvern în lupta împotriva corupţiei au continuat să fie monitorizate îndeaproape de UE chiar şi după aderare şi au fost evaluate în conformitate cu anumite criterii stabilite de Comisia Europeană. Existenţa acestui mecanism explică comportamentul derutant al guvernului român, ai cărui parlamentari au votat adesea în 2007 alături de opoziţie, refuzând să şi respecte angajamentele faţă de UE (în special cele care impuneau asumarea unei responsabilităţi politice sporite şi creşterea puterii magistraţilor), iar mai târziu au promulgat ordonanţe în acest scop (uneori cu efect retroactiv), temându se că altminteri va fi activat mecanismul de salvgardare. Rezultatul a fost o confuzie permanentă, care a împiedicat implementarea legislaţiei.

În încercarea de a promova reforma Codului de procedură penală şi civilă în 2007, Parlamentul a iniţiat o analiză a nou propuselor proceduri pentru Codul penal, care în perioada ministrului Macovei au fost postate pe site ul Ministerului Justiţiei pentru a fi supuse dezbaterii publice. Ambasadorii SUA şi al Marii Britanii, precum şi media din România şi fostul ministru Macovei au acuzat parlamentarii că au schimbat proiectul de lege în aşa fel încât să îngreuneze procedurile în cazurile de corupţie. Printre noile practici introduse de parlamentari se numără notificarea persoanelor suspectate înainte de efectuarea percheziţiilor la domiciliu şi identificarea obiectului exact al percheziţiei, notificarea persoanelor suspecte privind interceptarea convorbirilor telefonice şi încetarea urmăririi penale dacă dosarul nu a fost soluţionat într un interval de şase luni. Aceste prevederi vor face imposibile în România nu numai aducerea în justiţiei a cazurilor de corupţie internă, ci şi cooperarea eficientă în cadrul anchetelor internaţionale vizând terorismul şi crima organizată.

Capacitatea Consiliului Superior al Magistraturii din România (CSM) de a asigura responsabilitatea şi controlul magistraţilor a fost una dintre principalele preocupări ale Comisiei Europene. Deşi a remarcat anumite progrese în acest sens, Comisia Europeană a declarat totuşi că „responsabilitatea şi criteriile etice ale Consiliului şi ale membrilor acestuia rămân în continuare probleme care suscită îngrijorare. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul potenţialelor conflicte de interese ale membrilor CSM.” Societatea civilă din România îşi exprimă de asemenea nemulţumirea faţă de lipsa de transparenţă a CSM. Într o scrisoare deschisă, asociaţiile magistraţilor precum şi ONG urile din domeniu constată cu regret faptul că agendele şedinţelor CSM nu sunt făcute publice, în pofida existenţei unei legi care stipulează acest lucru. Organizaţiile respective au prezentat de asemenea o serie de propuneri menite să sporească transparenţa CSM, inclusiv respectarea unui termen de trei zile avans în care trebuie postate pe site ul CSM agenda şedinţelor şi publicarea proceselor verbale sau a rapoartelor ex officio ale şedinţelor. În 2007, diplomaţii UE şi ai Statelor Unite au participat la importante şedinţe ale CSM pentru a ajuta la adoptarea unor proiecte de reformă importante în timpul procesului de aderare. Deşi este încă o instituţie slabă, cu inspectori moşteniţi din epoca comunistă şi marcat de conflicte de interese, CSM a înregistrat anumite progrese în 2007 şi a fost încurajat de un sprijin fără precedent al opiniei publice naţionale şi internaţionale pentru protejarea magistraţilor de imixtiunea politicului.

Calitatea instanţelor româneşti rămâne însă îndoielnică, iar verdictele sunt arareori previzibile. Comisia Europeană, ai cărei experţi au analizat dosarele procuraturii în cadrul procesului de monitorizare, a fost atât de consternată de frecventele refuzuri de începere a urmării penale în cazuri de corupţie la nivel înalt motivate de diverse vicii procedurale încât a decis să deschidă o anchetă. În replică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din România a declarat că UE nu este îndreptăţită să intervină în problemele justiţiei române.

În mod ironic, calitatea nu este direct proporţională cu nivelul ierarhic din justiţia română, ba uneori chiar dimpotrivă. Majoritatea judecătorilor recrutaţi după 1989 activează în continuare în instanţe inferioare. Curţile de apel şi Curtea Supremă sunt populate cu numeroşi magistraţi formaţi în perioada comunistă. Încercările de a numi preşedinţi de tribunale pe bază de concurs au fost, până acum, sortite eşecului. În instanţele superioare majoritatea magistraţilor sunt numiţi pe criterii politice încă dinainte de 2005, iar integritatea unora dintre ei este, în cel mai bun caz, controversată.



Corupţia

În 2007, în lupta împotriva corupţiei s au înregistrat regrese însemnate. În martie – la doar trei luni după aderarea la UE – şeful guvernului român a încercat s o înlăture pe Monica Macovei, ministru de Justiţie independent care a configurat organizarea şi responsabilitatea sistemului juridic şi Parchetului pentru a declanşa lupta împotriva corupţiei. Cercetările Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA) au ajuns la cele mai înalte nivele ale clasei politice din România. În 2006, viceprim ministrul George Copos, membru al Partidul Conservator, a demisionat în urma formulării împotriva sa a unor acuzaţii de corupţie. În 2007, aceeaşi situaţie ameninţa să se repete în cazul viceprim ministrului Markó Béla, şeful UDMR şi al miniştrilor Economiei şi Comunicaţiilor (membri ai PNL şi UDMR).

Tudor Chiuariu, membru al PNL, a fost numit succesorul Monicăi Macovei. Media din România au exprimat îngrijorarea faţă de o posibilă încercare a politicienilor PNL de a influenţa cercetările care i privesc pe membri săi de partid. Şi, într adevăr, la scurt timp după numirea sa în funcţie, ministrul Chiuariu i a cerut şefului DNA, Daniel Morar, să înceteze urmărirea penală în cazul unor politicieni de la vârf până când se va soluţiona situaţia creată prin suspendarea preşedintelui Băsescu şi se va desfăşura referendumul. La convorbirea telefonică dintre cei doi a asistat un oficial al Departamentului Anticorupţie din cadrul Ministerului de Justiţie, care ulterior a demisionat, în semn de protest.

În toamna anului 2007, nouă miniştri au făcut obiectul unor cercetări ale DNA, dar datorită unor artificii de ordin procedural anchetarea cazurilor de corupţie la nivel înalt a fost stopată, iar ministrul Chiuariu a încercat să l demită pe procurorul DNA Doru Ţuluş pentru că se ocupa de cazurile susţinătorilor politici ai ministrului. Majoritatea dosarelor privitoare la actuali şi foşti demnitari au fost instrumentate de Ţuluş, care formulase deja acuzaţii împotriva a opt parlamentari; în august, ministrul Chiuariu a anunţat demiterea lui Ţuluş. În urma protestelor publice provocate de intenţia sa, Chiuariu şi-a amânat demersul pentru a obţine sprijinul CSM, al membrilor Parlamentului, al preşedintelui Senatului, al PNL, al tabloidelor etc. Raportul final nu a adus dovezi concludente care să justifice demiterea lui Ţuluş, mai ales că raportul din mai al Comisiei Europene apreciase activitatea DNA. Prin urmare, procurorii din cadrul CSM au votat împotriva ministrului Chiuariu, care a fost singurul membru care a votat în favoarea demiterii lui Ţuluş.

Pentru prima oară în România, magistraţii s au mobilizat pentru a apăra independenţa justiţiei. Circa 60 de procurori din DNA, Uniunea Naţională a Judecătorilor şi alte patru asociaţii profesionale din justiţie şi au exprimat dezaprobarea faţă de modul defectuos în care ministrul Justiţiei a încercat să înlăture din funcţie un procuror al DNA. Ca urmare a cererii ministrului Chiuariu de demitere a lui Doru Ţuluş, Institutul Naţional al Magistraturii, singurul organism abilitat să asigure perfecţionarea profesională a magistraţilor, a trimis o scrisoare ministrului Chiuariu prin care anula invitaţia adresată acestuia de a participa la o dezbatere privind auditul judiciar. Câţiva oficiali din cadrul Ministerului Justiţiei au demisionat în semn de protest.

Politicienii au încercat permanent să controleze activitatea DNA modificându i statutul juridic sau reducându i atribuţiile legale în domeniul luptei împotriva corupţiei. O nouă lege a fost adoptată la sfârşitul lui martie 2007 care scotea de sub incidenţa Codului penal anumite aspecte ale fraudei bancare care ţinuseră până atunci de jurisdicţia DNA. Este puţin probabil ca sub incidenţa acestei legi să intre şi funcţionarii bancari care au primit mită pentru a acorda împrumuturi preferenţiale, ceea ce va face ca multe dintre dosarele în derulare la DNA să rămână nefinalizate. În octombrie, o ordonanţă de urgenţă iniţiată de ministrul Chiuariu a desfiinţat Comisia consultativă de avizare a cercetării foştilor miniştri şi miniştrilor în funcţie. Potrivit prevederilor Legii răspunderii ministeriale adoptate în 2005, această comisie i a recomandat preşedintelui să ceară ridicarea imunităţii membrilor cabinetului cercetaţi de DNA. O decizie a Curţii Constituţionale din 2007 extinsese competenţele acestei legi şi asupra foştilor miniştri, răspunzând unei solicitări a fostului prim ministru Adrian Năstase. În noua formulă propusă de ordonanţă, cercetarea foştilor miniştri ar necesita aprobarea Parlamentului, iar comisia consultativă ar urma să fie alcătuită din magistraţi şi să audieze cazurile înainte de instanţele judecătoreşti. Curtea Constituţională a decis în cele din urmă că această formulă este neconstituţională, dar toate cercetările care i priveau pe actualii şi foştii miniştri au încetat de facto timp de mai multe luni.

Instanţele româneşti sunt extrem de prudente când este vorba de cazurile politicienilor de vârf şi se folosesc în general de orice pretext pentru a transfera luarea hotărârii unei alte instanţe. Deşi Comisia Europeană a apreciat activitatea procurorilor anticorupţie, aceasta a menţionat totuşi în raportul său din 2007 că determinarea parchetelor nu se oglindeşte în hotărârilor instanţelor. O analiză a hotărârilor luate în cazurile de corupţie evidenţiază faptul că pedepsele sunt în mod categoric nesemnificative şi în multe cazuri de corupţie la nivel înalt, judecătorii dau hotărâri cu suspendare. Comisia Europeană şi a exprimat îngrijorarea că acest lucru dăunează recentelor progrese înregistrate în domeniul cercetărilor şi influenţează negativ percepţia publică asupra voinţei clasei politice de a lupta împotriva corupţiei. Opinia publică este exasperată că în pofida intensificării activităţii parchetelor, instanţele nu soluţionează cazurile, iar nivelul corupţiei a fost perceput ca fiind tot mai ridicat. Transparency International apreciază că România este cea mai coruptă ţară din UE.

Politicienii cercetaţi de DNA au pretins invariabil că aceste eforturi reprezintă o vânătoare de vrăjitoare.7 O simplă trecere în revistă a cazurilor evidenţiază însă că politicienii cercetaţi de DNA reprezintă întregul spectru politic. Fostul preşedinte PDS Adrian Năstase a fost acuzat de luare de mită, şantaj şi trafic de influenţă; Şerban Mihăilescu (parlamentar PDS şi fost secretar general al guvernului) a fost acuzat de luare de mită sub formă de numerar şi puşti de vânătoare; Ioan Stan (parlamentar PSD) a fost cercetat pentru trafic de influenţă; Miron Mitrea (parlamentar şi fost ministru al Transporturilor) a fost acuzat de luare de mită. Alţi parlamentari şi primari afiliaţi la PSD sunt cercetaţi. Din cadrul Partidului Democrat, DNA i-a cercetat pe Gheorghe Falcă (primar al Aradului şi fin al preşedintelui Băsescu) pentru luare de mită şi abuz în serviciu; Ionel Manţog (fost secretar de stat) pentru luare de mită şi abuz în serviciu; Stelian Duţu (parlamentar) pentru abuz în serviciu; Cosmin Popescu (fost secretar de stat) pentru fals intelectual şi favorizarea infractorului; iar pe alţi primari şi politicieni de rang inferior pentru infracţiuni similare. La începutul anului, doar câţiva primari şi lideri regionali ai Partidul Naţional Liberal erau cercetaţi de DNA.

După cum arată un raport al American Bar Association legislaţia din România nu asigură încă suficientă putere instituţiilor abilitate să aplice legea pentru a cerceta cazurile de crimă organizată şi corupţie. În consecinţă, în ciuda faptului că în anii precedenţi a fost adoptată o legislaţie anticorupţie, în 2007 aceasta s-a dovedit ineficientă. Camera Deputaţilor a modificat Codul de procedură penală, limitând, printre altele, durata cercetărilor la maximum şase luni şi cea a interceptării convorbirilor telefonice la maximum 120 de zile. Comisia Europeană a declarat că „aceste amendamente vor limita în mod drastic capacitatea anchetatorilor de a aduna probe, în special în cazul unor grupuri infracţionale bine constituie sau a unor oficiali guvernamentali profund implicaţi în fenomenul de corupţie.” Un amendament care solicita aplicarea de pedepse cu închisoarea de până la 7 ani în cazul jurnaliştilor care publică dezvăluiri a fost iniţial adoptat şi apoi a fost anulat. Ambasadorul american la Bucureşti s-a alăturat Comisiei Europene avertizând asupra faptului că astfel de prevederi sunt incompatibile cu o ţară membră UE.

La fel de grăitoare este situaţia generată de iniţiativa de creare a Agenţiei Naţionale pentru Integritate (ANI). Proiectul de lege propus de Monica Macovei a fost aprobat de guvern în iulie 2006 şi în cele din urmă adoptat de Senatul României în mai 2007. Potrivit prevederilor acestei legi, preşedintele şi vicepreşedinţii agenţiei sunt numiţi (şi pot fi demişi) de Senat, la propunerea Consiliului Naţional de Integritate, organul de conducere al agenţiei, pentru un mandat de patru ani. Comisia Europeană şi a exprimat îngrijorarea în privinţa versiunii finale a legii ANI. Iniţial, scopul era crearea unei agenţii capabile să verifice şi să acţioneze într o zonă neacoperită de alte instituţii din România – adică, averi ce nu pot fi justificate de venitul ( urile) persoanei în cauză. Forma în care legea ANI a fost adoptată menţine sintagma de avere „ilicită” în locul celei de avere „nejustificată”. Articolul din Constituţia României care prevede că „orice avere se prezumă a fi licită” le a permis până acum acelor câţiva politicieni acuzaţi că s-ar fi îmbogăţit în mod ilicit să invoce neconstituţionalitatea acuzaţiei şi să scape de urmărirea penală. În realitate, nicio persoană nu are obligaţia legală să păstreze actele doveditoare ale modului în care şi a dobândit averea, iar sarcina de a demonstra acest lucru le revine procurorilor.

Tocmai pentru a evita această problemă, ANI era proiectată să funcţioneze în limitele procedurilor administrative, după modelul organismului american US Office of Government Ethics, însă Parlamentul i-a redus competenţele. La sugestia Comisiei Europene, a fost emisă o nouă ordonanţă guvernamentală pentru revizuirea legii (care a intrat în vigoare în iunie 2007), prin care se înlocuia sintagma de „avere ilicită” cu cea de „avere nejustificată”. Deşi crearea ANI este parte a obligaţiilor faţă de UE, iar nerespectarea acestei obligaţii poate declanşa clauza de salvgardare, Parlamentul României a revenit la sintagma de „avere ilicită” când ordonanţa a ajuns în toamnă în dezbaterea sa.

O întrebare firească este de ce oare Comisia Europeană nu a activat clauza de salvgardare, care a fost creată pentru a proteja UE de astfel de încălcări ale angajamentelor formale de către ţările membre? A fost prima oară când s-a introdus un astfel de mecanism sever post aderare, dar sancţiunile s-au dovedit neadecvate sistemului de monitorizare. În cel mai rău caz, activarea clauzei ar însemna că hotărârile instanţelor româneşti nu vor fi recunoscute în UE. Făcând abstracţie de publicitatea negativă, această măsură nu ar afecta nici guvernul, nici Parlamentul la fel de mult cât ar afecta companiile europene care au investiţii în România. Deşi Comisia Europeană a avut în vedere activarea clauzei de salvgardare, a renunţat la această idee şi a trecut o la capitolul „lecţii învăţate” pentru viitoarele aderări.




1. “Romania's MPs Suspend President,” BBC News, April 18, 2007, http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/6572003.stm.
2 “Discursul Preşedintelui Traian Băsescu adresat Parlamentului României” [Speech of President Traian Basescu Addressing Romanian Parliament], E−JURIDIC.RO Portalul lumii juridice din Romania [portal of the Romanian judicial world], February 15, 2007, http://www.e-juridic.ro/stiri/discursul-presedintelui-traian-basescu-adresat-parlamentului-romaniei-851.html
3 “Clubul Român de Presă discută mâine cazul ’Băsescu – ţigancă împuţită'” [Romanian Press Club will Debate Tomorrow the Case "Basescu—Dirty Gipsy"], ROL.ro Romania Online, May 21, 2007, http://stiri.rol.ro/content/view/52528/2/
4 “Cioabă condamnă declaraţia lui Cioroianu despre mutarea romilor in deşertul egiptean” [Cioaba Condemns Cioroianu Statement Regarding the Move of the Roma Population in the Egyptian Desert], ROL.ro Romania Online, November 5, 2007, http://stiri.rol.ro/content/view/90491/2/
5 Vezi Judy Dempsey, “Reform Shouldn't Stop with EU Membership,” International Herald Tribune, February 6, 2008, http://www.iht.com/articles/2008/02/06/europe/letter.php.
6 Vezi interviul cu comisarul Frattini în Cotidianul, March 13, 2006: “Pentru România va fi un dezastru dacă doamna Macovei nu se poate bucura de sprijinul grupurilor politice.” //ec.europa.eu/commission_barroso/frattini/news/archives_2006_en.htm
7 “Romania: Reporter’s Notebook” Global Inegrity Report 2007 Assessment, http://report.globalintegrity.org/Romania/2007/notebook