Raport iulie 2008

Iniţiativa pentru o Justiţie Curată

RAPORT
privind
STAREA JUSTIŢIEI ŞI LUPTA ÎMPOTRIVA CORUPŢIEI

Iulie 2008




Iniţiativa pentru o Justiţie Curată este un proiect coordonat de Freedom House România şi susţinut de Academia de Advocacy, Alianţa Civică, Asociaţia Societatea pentru Justiţie, Asociaţia 21 Decembrie, Blocul Naţional al Revoluţionarilor, Federaţia Sindicatelor din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Grupul pentru Dialog Social, Sindicatul Naţional al Lucrătorilor din Penitenciare, Societatea Academică din România şi Societatea Timişoara.


Cuprins

1. Abstract 

2. Politica de resurse umane 
a. Practica detaşărilor prin CSM: deficit de resurse umane, deficit de expertiză şi lipsă de transparenţă
b. Admiterea în magistratură pe uşa din dos
c. Cariera magistraţilor – neglijată

3. Responsabilizarea CSM şi eficientizarea sistemului judiciar
a. Opacitate în activitatea CSM şi a instanţelor
b. Conflicte de interese nerezolvate
c. Probleme de etică
d. Unificarea jurisprudenţei: lipsă de previzibilitate şi incoerenţă

4. Codul Penal şi Codul de Procedură Penală 

5. Agenţia Naţională de Integritate 
a. Operaţionalizarea ANI: o necunoscută
b. Modificări problematice introduse de Legea 94/2008
c. Eficienţa ANI: o imposibilitate prin formularea legii
d. Efectul de disuasiune al ANI: anulat de Curtea Constituţională

6. Lupta împotriva corupţiei la nivel înalt 

7. Raportul justiţie-politic 

8. Lupta anticorupţie la nivel local şi în sectoare vulnerabile 

9. Parcursul dosarelor în instanţă


1. Abstract
În iunie 2007 a devenit clar că perioada post-aderare în România va fi marcată de o încetinire a ritmului reformelor în justiţie şi de o scădere a voinţei politice în ceea ce priveşte lupta împotriva corupţiei. Presa a început să aducă în atenţia opiniei publice cazuri de încălcare a independenţei procurorilor, încercări de a influenţa procesul de avizare a actelor normative la nivelul Ministerului Justiţiei, atacuri ale unor parlamentari şi oficiali guvernamentali împotriva activităţii Parchetului General, şi, în special, a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, abuzuri în politica de resurse umane la nivelul Ministerului Justiţiei (MJ) şi al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (ANP).
Ca urmare, pe 22 iunie 2007, şapte organizaţii non-guvernamentale (Freedom House Romania, Societatea Academică din România, Asociaţia Societatea pentru Justiţie, Grupul pentru Dialog Social, Academia de Advocacy, Alianţa Civică şi Societatea Timişoara), asociate în Iniţiativa pentru o Justiţie Curată (IJC), au făcut public un raport privind starea justiţiei în România. Evaluarea, care a urmărit obiectivele asumate de România prin Mecansimul de Coorperare şi Verificare, a evidenţiat perspectivele sumbre cu privire la reforma justiţiei şi lupta anticorupţie în România.
Un an mai târziu, reforma sistemului judiciar este marcată de stagnare sau regres, lupta împotriva corupţiei a fost blocată ca urmare a atacurilor politice şi legislative la adresa instituţiilor anticorupţie, iar măsurile de reformă nu sunt implementate conform angajamentelor asumate în relaţia cu Comisia Europeană. Deşi obiectivele prevăzute în Mecanismul de Cooperare şi Verificare şi pericolul activării clauzei de salvgardare constituie, încă, o formă de presiune asupra Guvernului României pentru continuarea reformelor, justiţia din România este supusă din ce în ce mai mult presiunilor de natură politică.
Poziţia multor oficiali guvernamentali, politicieni şi chiar instituţii ale sistemului judiciar a intrat în coliziune directă cu obiectivele anticorupţie şi de reformă a justiţiei. Deopotrivă, politicieni din Parlament, Guvern, dar şi reprezentanţi din Ministerul Justiţiei (MJ), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) sau Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), au blocat sistematic şi conştient eforturile de reformă a justiţiei şi eforturile anticorupţie.
Consiliul Superior al Magistraturii a demonstrat şi demonstrează o lipsă de preocupare evidentă faţă de îndeplinirea uneia din principalele meniri pe care o are prin lege: respectarea legii şi a criteriilor de competenţă şi etică profesională în desfăşurarea carierei profesionale a magistraţilor. În ciuda a trei rapoarte ale Comisiei Europene şi a clauzei speciale incluse în Mecanismul de Cooperare şi Verificare, Consiliul Superior al Magistraturii nu a făcut niciun fel de progres în ce priveşte propria sa responsabilizare: rezolvarea cazurilor de etică şi a potenţialelor conflicte de interese ale membrilor săi. Standardele etice care impun CSM ca for disciplinar suprem pentru sistemul judiciar sunt în continuare nerespectate, iar CSM continuă să fie o instituţie care nu răspunde în faţa nimănui, nici măcar a magistraţilor, care ia decizii esenţiale în mod netransparent şi, de multe ori, nemotivat şi ale cărei standarde nu garantează un act de decizie imparţial. În ciuda menirii acestuia, prevederilor constituţionale şi a oricărui standard profesional, CSM s-a dovedit mai degrabă un apărător al independenţei puterii legiuitoare şi nu al independenţei puterii judecătoreşti.
Deşi un proiect de unificare a jurisprudenţei există din anul 2005, el nu a fost până acum promovat. În cazul Beiran vs. România, CEDO a apreciat că practica judiciară divergentă în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sine contrara principiului siguranţei publice, care este implicită în ansamblul articolelor Convenţiei şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept. În loc să-şi îndeplinească rolul său stabilind o interpretare de urmat, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a devenit ea însăşi sursa nesiguranţei juridice, micsorând astfel increderea publicului în sistemul judiciar.

Modificările Codului de Procedură Penală riscă să pună în pericol capacitatea întregii Uniuni Europene de a lupta împotriva criminalităţii organizate şi a terorismului şi să anuleze credibilitatea României în acest domeniu. Grupările de criminalitate organizată lucrează foarte eficient la nivel transfrontalier şi sunt atrase în mod natural de ţările care au cele mai slabe sisteme de combatere a criminalităţii. Prin aceste modificări ale cadrului legal, România devine veriga slabă a Europei.
Primii paşi ai Agenţiei Naţionale de Integritate nu au fost încurajatori, agenţia împotmolindu-se în lipsa de susţinere financiară din partea Guvernului. Chiar dacă Guvernul României ar decide suplimentarea bugetului în acest moment, operaţionalizarea agentiei nu va deveni efectivă mai devreme de începutul lui 2009. Dezvoltarea bazei de date şi a reţelei de calculatoare şi achiziţionarea echipamentul software necesar presupun organizarea unei licitaţii deschise, care durează circa 6 luni, sau chiar mai mult, din momentul în care bugetul ar fi suplimentat şi s-ar lua hotărîrea achiziţionării echipamentului IT. Printr-o modificare legislativă, Consiliul Naţional de Integritate, care este un organism politic, a dobândit competenţa de a efectua verificări cu privire la declaraţiile de avere şi interese ale personalului ANI. Această modificare vine în contradicţie flagrantă cu rolul iniţial al CNI, acela de supervizare generală a activităţii ANI. CNI este un organism desemnat politic şi, pe cale de consecinţă, nu poate desfăşura nici un fel de activităţi operative. Modificarea nou introdusă deschide larg uşa abuzurilor politice oferind CNI un mecanism perfect de eliminare a inspectorilor incomozi.
Ca şi în anii precedenţi, în anul 2007, Direcţia Naţională Anticorupţie a rămas principala instituţie de combatere a corupţiei la nivel înalt. Din păcate, presiunile politice constante la care a fost supusă, practica judiciară neunitară de la nivelul instanţelor şi sanctiunile foarte mici aplicate pentru faptele de coruptie au intrat contradicţie cu mesajul formal al statului român (zero toleranţă faţă de corupţie) şi au îngreunat activitatea DNA. Este esenţială continuitatea personală şi instituţională la nivelul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, atât pentru consolidarea rezultatelor acestei agenţii anticorupţie, cât şi pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate faţă de Comisia Europeană. De altfel, Direcţia Naţională Anticorupţie şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie rămân singurele instituţii ale sistemului judiciar apreciate de raportul de ţară al CE din luna aceasta.
Administraţia locală, serviciile deconcentrate, educaţia, dar şi sectorul sanitar rămân în continuare zone foarte sensibile la corupţie. Această stare de fapt este favorizată de lipsa de transparenţă şi nivelul mare al birocraţiei, de absenţa sau lipsa de eficienţă a mecanismelor de control intern. O măsură care ridică serioase motive de îngrijorare este lărgirea sferei de competenţă a Direcţiei Generale Anticorupţie, din cadrul Ministerului de Interne şi al Reformei Administrative, asupra administraţiei publice locale. Poziţionarea în directa subordine a Ministrului, după lărgirea competenţei asupra administraţiei publice locale, poate ridica probleme serioase de constituţionalitate, existând riscul apariţiei controlului politic asupra administraţiei publice locale care nu se află într-o relaţie de subordonare faţă de MIRA.
Coaliţia pentru Consilii Judeţene Curate a realizat o monitorizare a integrităţii candidaţilor pentru funcţia de preşedinte a Consiliului Judeţean, o funcţie cheie în procesul de alocare a fondurilor europene cu privire la care au existat multiple suspiciuni de corupţie în anii anteriori. Din 150 de candidaturi analizate, 54 de persoane au avut probleme de integritate. Dintre aceştia, 13 candidaţi au fost aleşi în funcţia de Preşedinte al Consiliului Judeţean. 


2. Politica de resurse umane
Dezvoltarea unei politici de resurse umane coerente, fundamentate pe necesităţile reale de personal, a fost asumată ca obiectiv la cel mai înalt nivel atât prin Strategii şi planuri de acţiune interne, cât şi prin condiţionalităţile prevăzute în Mecanismul de Cooperare şi Verificare.
Planul de acţiune pentru îndeplinirea condiţionalităţilor din cadrul mecanismului de cooperare şi verificare al Ministerului Justiţiei nu propune, însă, nicio soluţie pentru niciuna din principalele probleme ale actualei scheme de personal, semnalată şi în iunie 2007 în raportul Comisiei Europene: refuzul de a redistribui posturile ocupate, chiar în condiţiile în care schema de personal a unei instanţe/unui parchet este vădit disproporţionată faţă de volumul de activitate, din cauza interpretării anacronice a principiului inamovibilităţii/stabilităţii, în dauna principiului eficienţei justiţiei şi a flexibilităţii funcţiei magistraţilor.
Chiar şi în condiţiile în care Ministerul Justiţiei va propune un nou act normativ privind modalităţile de admitere în magistratură , acesta va fi inutil sau lipsit de consistenţă în măsura în care la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii nu există o politică sau o strategie coerentă de dezvoltare a resurselor umane, iar precondinţiile pentru dezvoltarea ei nu sunt îndeplinite:
• o politică coerentă de resurse umane nu poate fi concepută decât pornind de la o evaluare a numărului real de dosare, raportat la timpul alocat pentru studierea şi soluţionarea fiecăruia,
• ar trebui iniţial clarificată împărţirea competenţelor între diferite instanţe şi parchete prin noile coduri de procedură.
Consiliul Superior al Magistraturii nu a reuşit încă, după trei ani de la punerea în aplicare a Strategiei de reformă, să determine câte locuri de judecător şi procuror sunt necesare raportat la competenţele actuale. În plus, ocuparea locurilor vacante nu are în vedere dinamica resurselor umane pe termen lung, pentru a evita un colaps al sistemului în viitor.
Raţionalizarea instanţelor nu a fost încă realizată, deşi acest subiect a fost constant discutat în ultimii 4 ani. Există încă instanţe şi parchete care funcţionează cu 1-3 magistraţi, ceea ce împiedică specializarea lor şi soluţionarea într-un termen rezonabil al cauzelor. Procurorul General a propus ca posturile vacante rezultate în urma reorganizării Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi o parte din posturile vacante la nivelul parchetelor de pe lângă Curţile de Apel să fie redistribuite la parchetele locale, însă CSM a refuzat această propunere, optând pentru pentru ocuparea cu prioritate a poziţiilor de procurori vacante la parchetele Curţilor de Apel. Către parchetele de pe lângă judecătorii au fost transferat doar posturile obţinute ca urmare a reorganizării Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi posturi de la parchetele de pe lângă tribunale, deşi şi acestea din urmă se confruntă cu o mare încărcătură de dosare. Această decizie nu se justifică prin prisma competenţelor pe care le au în acest moment parchetele Curţilor de Apel şi nu va face altceva decât să agraveze şi mai mult criza de personal de la nivelul parchetelor locale.
Deşi practica admiterii în magistratură prin interviu a fost criticată constant de Comisia Europeană, CSM a decis în ianuarie 2007 redeschiderea procedurii de intrare în magistratură prin interviu, care a fost folosită însă ca regulă şi nu în mod excepţional, aşa cum era reglementată această instituţie conform legii. Interviurile organizate de către CSM până la abrogarea acestei modalităţi de recrutare pentru admiterea fără concurs în magistratură nu au garantat intrarea în sistem a unor persoane corespunzătoare din punct de vedere profesional şi etic.
A continuat, de asemenea, practica nocivă a detaşărilor masive care dezechilibrează activitatea judiciară, dar şi bunul mers al unor instituţii în care sunt detaşaţi magistraţi. Posturile vacantate prin detaşări au fost protejate individualizat, deşi există posturi de rezervă care ar putea fi folosite pentru ca persoanele detaşate să poată reveni la unităţile de care aparţin la terminarea detaşării.

a. Practica detaşărilor prin CSM: deficit de resurse umane, deficit de expertiză şi lipsă de transparenţă
Consiliul Superior al Magistraturii a abuzat de practica detaşării unor judecători şi procurori la autorităţi şi instituţii publice care nu înfăptuiesc justiţia.
În prezent, la nivelul instanţelor sunt vacante 379 de posturi de execuţie şi conducere din numărul total de 4490 de posturi, iar la nivelul parchetelor sunt vacante 521 de posturi din numărul total de 2743 de posturi. La acestea se mai adaugă posturile temporar vacante în urma acordării concediilor îndelungate, precum cel de îngrijire a copilului. Din datele oferite de Consiliul Superior al Magistraturii şi de către Ministerul Public, la începutul lunii mai 2008, 157 de magistraţi erau detaşaţi în diferite structuri (de la nivelul instanţelor erau detaşaţi 77 de judecători, iar de la nivelul parchetelor erau detaşaţi 80 de procurori). Dintre aceştia, la CSM sunt detaşate 85 de persoane, la Ministerul Justiţiei 26, la Administraţia Naţională a Penitenciarelor 12, la Ministerul Afacerilor Externe 8 etc.).
Detaşările magistraţilor prin intermediul Consiliului Superior al Magistraturii sunt făcute într-o lipsă de transparenţă totală, fără evaluarea necesarului de personal (la nivelul instanţei sau parchetului de unde pleacă, sau la nivelul instituţiei unde este detaşat) ori a competenţei acestuia în aria de expertiză solicitată de instituţia la care se face detaşarea. Există judecători şi procurori care ocupă funcţii în cadrul departamentelor de resurse umane, statistică judiciară, informare publică, relaţii cu presa, sectoare în care ar trebui să se asigure o continuitate cu funcţionari anume pregătiţi în aceste domenii . Sunt, de asemenea, magistraţi fără experienţă managerială detaşaţi în posturi de conducere în instituţii cu rol administrativ (planificări şi execuţie bugetară, elaborare strategii de dezvoltare etc.).
Motivaţia principală o reprezintă veniturile mari pe care le obţin prin cumularea salariului de magistrat cu sporurile specifice funcţiei administrative pe care o ocupă şi diferitele avantaje materiale aferente funcţiilor pe care sunt detaşaţi. Un exemplu concret, pe care presa l-a adus în atenţia opiniei publice, este cel al magistraţilor din sistemul penitenciar, care pot cumula venituri de până la 6000 - 7000 de euro pe lună net şi care pot ieşi la pensie cu un venit de circa 3500 de euro .
Având în vedere toate acestea, devine evident că CSM, instituţia responsabilă cu aprobarea acestor detaşări, pare mai degrabă a-şi asuma un rol sindical, confortul material al magistraţilor fiind prioritar în raport cu necesităţile de personal sau de expertiză de la nivelul sistemului.

b. Admiterea în magistratură pe uşa din dos
Încă de anul trecut, Iniţiativa pentru o Justiţie Curată a avertizat că intrarea excepţională în sistemul judiciar ca judecător sau procuror, fără a urma programa de pregătire iniţială a INM (2 ani), trebuie limitată la situaţii cu adevărat excepţionale, cu asigurarea în timp a formării profesionale: ocuparea unui număr limitat de posturi vacante de procuror şi admiterea unor foşti judecători, procurori sau avocaţi, cu cel puţin 10 ani vechime, numai după ce aceştia pot dovedi deţinerea unui nivel adecvat de cunoştinţe.
Însă, în anul 2007, CSM a admis în magistratură, prin interviu, 139 de persoane, un număr aproape egal (!) cu cel al celor admişi în magistratură prin intermediul examenului de capacitate (159 de persoane) . Un alt motiv de îngrijorare îl reprezintă numărul foarte mare de persoane cu cel puţin 5 ani de experienţă anterioară care au intrat în magistratură în 2008 comparativ cu anii anteriori. Această diferenţă ridică serioase semne de întrebare cu privire la rigurozitatea examinării candidaţilor. Prin această formă de recrutare s-au acoperit unele locuri vacante din instanţe care ar fi trebuit desfiinţate sau în instanţe situate in localităţi indezirabile pentru magistraţi. Ulterior, noii veniţi au formulat cereri de transfer către unităţi din localităţi mai bine situate.
La presiunile Comisiei Europene din 2007, prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 100/2007, Guvernul a încercat eliminarea interviului ca formă de admitere în magistratură începând cu iunie 2008. În data de 11 aprilie 2008, însă, această ordonanţă a fost aprobată de Parlament prin lege şi, contrar solicitărilor europene şi a poziţiei asociaţiilor de magistraţi, a fost menţinut interviul ca procedură excepţională de admitere în magistratură, cu obligativitatea ca CSM să stabilească „criterii obiective de examinare”. Câteva zile mai târziu, pe 16 aprilie 2008, Guvernul a revenit cu o nouă ordonanţă de urgenţă, nr. 46, care a eliminat din nou procedura interviului. Şi aceasta ordonanţă va trece însă prin Parlament pentru noi discuţii, păstrându-se incertitudinea asupra acestei metode a intrare în magistratură pe uşa din dos şi asupra voinţei politice de a asigura un sistem sănătos de intrare în magistratură şi de a respecta angajamentele luate la nivel european.

c. Cariera magistraţilor - neglijată
La ora actuală, pregătirea magistraţilor este blocată de lipsă de fonduri. Astfel, în ultimele luni, în mod repetat, Consiliul Superior al Magistraturii a respins finanţarea deplasărilor la stagii internaţionale de formare a magistraţilor , astfel că, în acest an, deşi Institutul Naţional al Magistraturii a realizat selecţia magistraţilor, nici unul nu a plecat la vreun seminar din cadrul Institutului European de Administraţie Publică (EIPA).
În acest timp însă, presa a relatat despre cheltuieli exagerate determinate de deplasări ale membrilor CSM în străinatate la întâlniri sau conferinţe ce nu au legătură cu activitatea de gestionare a carierei magistraţilor. Astfel, în perioada 2006-2008, 45 de angajaţi ai CSM au cheltuit 660.000 RON pentru nu mai puţin de 159 de deplasări în străinatate, adica o medie de cinci pe lună. Angajaţii CSM au fost prezenţi la sesiunile şi summit-urile organizate sub egida Forumului Crans Montana pe teme de securitate globală, terorism şi criminalitate transfrontalieră, la grupurile de lucru întrunite în 2008 la Vilnius (Lituania) şi Viena pe tema „managementul calităţii“ şi, în 2007, la Bruxelles la un seminar cu tema „Atragerea de fonduri structurale în România. Metodologie de execuţie“ ori la conferinţe în probleme de IT, atribuţie care revine Ministerului Justiţiei. De altfel, la presiunile presei, CSM a publicat o listă a deplasărilor în străinatate .
Seminariile de pregătire a magistraţilor din cadrul formării continue se desfăşoară, pe o durată de 2-3 zile, o dată la 3 ani, ceea ce este insuficient. Mai mult, sunt magistraţi care în ultimii 10 ani nu au participat la nici un seminar de pregătire sau care au participat la seminarii de pregătire în alte domenii decât cele în care îşi desfăşoară activitatea. Lipsa de transparenţă a sistemului este amplificată de inexistenţa unor date profesionale publice cu privire la magistraţi, ceea ce sporeşte neîncrederea justiţiabililor cu privire la pregătirea lor.
Există magistraţi pentru care conducerile instanţelor nu respectă principiul specializării: sunt specializaţi pe un anumit domeniu, dar lucrează în altă secţie ca urmare a deciziilor luate de către conducerea instanţei. Situaţia a determinat plângeri la CSM sau declanşarea de litigii în instanţă. În plus, în continuare Consiliul Superior al Magistraturii şi Ministerul Justiţiei refuză luarea unor decizii cu privire la desfiinţarea instanţelor şi parchetelor mici, cu 1-2 magistraţi, care fac imposibilă specializarea magistraţilor din aceste structuri.
Evaluarea magistraţilor, prima din ultimii 4 ani, riscă sa fie formală. Astfel, în loc ca activitatea judecătorilor să fie evaluată constant timp de 3 ani şi să se întocmească rapoarte intermediare anual, s-a preferat o procedură formală care se reduce la prezentarea a 10 hotărâri alese chiar de către judecători pentru fi analizate de comisia de evaluare şi un interviu, totul desfăşurându-se în mai puţin de o lună. Astfel, art. 30 din Regulamentul de evaluare prevede clar că evaluarea se face pe întreaga perioadă a celor trei ani, art. 31 că în fiecare an se face câte o evaluare intermediară, art. 32 prevede abilitatea comisiei de a selecta anual 10 hotărâri relevante, iar art 35 că se face un raport de evaluare pe baza proceselor verbale intermediare. Contrar acestor prevederi, Consiliul Superior al Magistraturii a decis, prin Hot 79 din 2008, ca pentru anii 2005-2007 să se facă un singur proces verbal. Logic, în 2008 nici un aveau cum să se facă procese verbale intermediare pentru anii 2005 şi 2006. Concluzia previzibilă este că toţi magistraţii vor obţine calificativul maxim la această evaluare, iar scopul evaluării nu va fi atins. De asemenea, criteriile de evaluare pentru judecători nu sunt corelate cu cele pentru procurori. De exemplu, la evaluarea procurorilor, spre deosebire de judecători, se iau în considerare persoanele netrimise în judecată, care au fost anterior arestate, deşi arestarea nu este o măsură luată de procuror.
Nu există niciun criteriu obiectiv pentru:
• promovarea magistraţilor ca judecători la Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
• numirea inspectorilor în cadrul CSM,
• numirea preşedinţilor de secţie,
• transferul magistraţilor,
• participarea la seminarii naţionale şi internaţionale.
Toate acestea depind de voinţa arbitrară a CSM, care ia decizia prin vot secret şi dispune prin hotărâri nemotivate. De asemenea, concursul pentru ocuparea funcţiiilor de conducere la instanţe şi parchete include o probă orală de prezentare a unui proiect întocmit potrivit atribuţiilor funcţiei pentru care candidează, unde examinarea se face în mod subiectiv fără a se da note potrivit unui punctaj şi fără motivarea acestora. Mai mult, numirea de către CSM a magistraţilor în comisiile pentru promovare în funcţie de execuţie ori pentru numire în funcţie de conducere, respectiv de către preşedinţii curţilor de apel sau de către procurorii generali a membrilor din comisiile de admitere sau promovare a personalului auxiliar şi conex se face fără nicio metodologie, fără a fi constituită o bază de date cu toţi cei care ar corespunde profilului de examinator, fără o desemnare aleatorie a membrilor. În plus, lipsa de transparenţă a acestor proceduri este întărită de nedeclararea cuantumului remuneraţiei membrilor comisiilor, cu venituri necunoscute. 

3. Responsabilizarea CSM şi eficientizarea sistemului judiciar
În ciuda a trei rapoarte ale Comisiei Europene şi a clauzei speciale incluse în Mecanismul de Cooperare şi Verificare, Consiliul Superior al Magistraturii nu a făcut niciun fel de progres în ce priveşte propria sa responsabilizare: rezolvarea cazurilor de etică şi a potenţialelor conflicte de interese ale membrilor săi. De altfel, nici activităţile prevăzute în Planul de Acţiune pentru îndeplinirea condiţionalităţilor din cadrul mecanismului de cooperare şi verificare nu rezolvă această problemă, nefiind identificat niciun mecanism prin care CSM să fie responsabilizat. Nici problema încălcării normelor etice nu este în vreun fel abordată, neexistand şi nefiind propus vreun mecansim care să conducă la respectarea unor standarde etice înalte de către membrii forului suprem al autorităţii judecătoreşti şi care să confere credibilitate acestuia.
Ca o consecinţă directă a propriilor probleme de responsabilizare, etică şi conflicte de interese, Consiliul Superior al Magistraturii s-a dovedit incapabil să impună la nivelul sistemului judiciar standarde profesionale şi etice în defăşurarea concursurilor, n-a iniţiat măsuri de transparentizare a propriei activităţi şi a activităţii instanţelor, şi a negat în permanenţă, inclusiv prin vocea preşedintelui său, corupţia din justiţie şi chiar din rândul înalţilor funcţionari din statul român. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie recentul dosar penal trimis în instanţă de către DNA cu privire la potenţiala fraudare a unui concurs de promovare în funcţii de conducere la parchete .
Nici Consiliul Superior al Magistraturii, nici Ministerul Justiţiei nu au găsit o soluţie pentru unificarea jurisprudenţei. În momentul de faţă, justiţia română se caracterizează prin lipsă de previzibilitate şi inconsecvenţă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România tocmai pentru jurisprudenţa neunitară în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (de exemplu, în cauza Beiran vs. România , 6 dec. 2007) .

a. Opacitate în activitatea CSM şi a instanţelor
Activitatea CSM este lipsită de transparenţă. Deşi şedinţele sunt de regulă publice, cele mai importante hotărari se iau în şedinte secrete, iar adesea ele nu sunt motivate. În septembrie 2007, un număr de 21 de ONG-uri au cerut acces la documentele CSM dezbătute în şedinţele acestuia . Organizaţiile (asociaţii de magistraţi şi ONG-uri care monitorizează funcţionarea instituţiilor statului) au acuzat într-o scrisoare deschisă că agenda întâlnirilor CSM nu este publică, în ciuda legii, şi au înaintat propuneri pentru creşterea transparenţei CSM, printre care propunerea ca CSM să posteze pe site-ul instituţiei agenda întâlnirilor plenului (cu 3 zile înainte), minutele şi transcrierile întâlnirilor. Cererea lor nu a primit răspuns nici până astăzi.
Potrivit art 38 alin 6 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, CSM elaborează anual un raport privind starea justiţiei şi un raport privind activitatea proprie, pe care le prezintă Camerelor reunite ale Parlamentului României până la data de 15 februarie a anului următor şi le publică în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, şi pe pagina de Internet a Consiliului Superior al Magistraturii. Raportul pe starea Justiţiei din 2007 a fost publicat de CSM de abia în luna iunie 2008, cu patru luni întârziere, şi nu se afla pe agenda Parlamentului, ca de altfel nici concluziile Ministrului Justiţiei asupra rapoartelor de activitate ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Direcţiei Naţionale Anticorupţie. De altfel, în cursul anului 2007 niciunul dintre cele patru rapoarte vizând activitatea din 2006 nu a fost dezbătut, potrivit legii, în Parlament sau în comisiilie juridice ale acestuia, iar în 2006 rapoartele trimise Parlamentului cu privire la activitatea parchetului nu au fost dezbătute de forul legislativ.
Deşi toate instanţele sunt informatizate, pe portalul acestora nu este publicat decât, în cel mai bun caz, dispozitivul soluţiilor adoptate: publicul, avocaţii, părţile nu au posibilitatea să găsească online motivarea hotărârilor, pentru a putea analiza şansele de câştig sau pierdere într-un litigiu sau pentru a observa practica diverselor instanţe sau judecători (nu există previzibilitatea practicii judiciare).

b. Conflicte de interese nerezolvate
În iunie 2007 doar 7 din cei 14 membri aleşi ai CSM optaseră pentru activitate permanentă, iar dintre cei 7 membri care nu au optat pentru activitate permanentă, 4 deţineau funcţii de conducere la instanţe şi parchete. Din cei 14 membri aleşi ai CSM, 5 nu au optat nici până astăzi pentru activitate permanentă (3 dintre ei deţinând şi funcţii de conducere în magistratură). În consecinţă, aceştia au la dispoziţie o perioadă mai scurtă pentru studierea dosarelor aflate pe rolul CSM, şi, pe de altă parte, alocă mai puţin timp şi activităţii de judecători sau de preşedinţi de instanţe. Deşi cel puţin două zile sunt petrecute la CSM, toţi aceşti magistraţi încasează drepturi salariale de la instanţele unde îşi desfăşoară activitatea, ca şi cum ar fi prezenţi la acestea cinci zile pe săptămână.
Într-o situaţie de nelegalitate prelungită s-a aflat chiar fostul preşedinte al CSM din anul 2006: cu toate că, încă de pe 15.03.2007, plenul CSM a luat act de cererea acestuia de pensionare, hotărârea CSM nu a fost trimisă Preşedintelui României pentru eliberarea din funcţia de judecător, decât în octombrie 2007, după numeroase semnale publice critice.
Chiar şi membrii permanenţi, care au renunţat la funcţiile de conducere pe care le ocupau în instanţe şi parchete, au făcut-o în mod temporar, urmând ca la finalizarea mandatului în CSM să revină pe poziţiile de conducere anterior deţinute. Consecinţa este menţinerea unei stări de provizorat la nivelul instanţelor sau parchetelor în cauză pe durata mandatului de membru al CSM (până în 2010), cu efecte negative asupra managementului local (ex. Curtea de Apel Bucureşti, cea mai mare curte din ţară, este condusă, prin rotaţie, de preşedinţi cu delegaţie din 6 în 6 luni).
Conflictele de interese, însă, nu privesc strict activitatea membrilor CSM, ci şi raporturile familiale cu ceilalţi angajaţi ai CSM. Cel mai cunoscut exemplu este cel al angajării fiicei actualului preşedinte CSM pe post de consilier juridic asimilat magistratului. Special pentru ea, CSM a adoptat Hotărârea nr 472/2006 şi 386/2006 prin care a fost degrevată de obligaţia de a susţine examen de capacitate, deşi acest examen este obligatoriu pentru definitivarea pe post. Mai mult, angajarea ei în cadrul CSM s-a făcut prin transfer de la Institutul Naţional de Criminologie, ca urmare a desfiinţării acestuia, deşi preluarea întregului personalul trebuia să se facă la Ministerul Justiţiei, instituţie în subordinea căreia se afla Institutul conform HG 1918/2006.
Reprezentativitatea regională a inspectorilor CSM este încă limitată, deşi Mecanismul de Cooperare şi Verificare prevede în mod expres cerinţa creşterii gradului de reprezentativitate regională a inspectorilor. În iunie 2007, 26 din cei 37 de inspectori erau din Bucureşti. În perioada 1 iunie 2007 – 29 februarie 2008 au fost numiţi alţi 8 inspectori judiciari, dintre care doar unul este din provincie (un judecător de la Tribunalul Argeş), restul fiind din Bucureşti (un judecător de la Curtea de Apel Bucureşti, 2 judecători de la Tribunalul Bucureşti şi câte un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, DNA şi DIICOT). În prezent sunt ocupate 43 posturi din cele 53 posturi din schema existentă.

c. Probleme de etică
Standardele etice care impun CSM ca for disciplinar suprem pentru sistemul judiciar sunt în continuare nerespectate. Având în vedere statutul membrilor CSM şi activitatea acestora, codul deontologic aplicabil magistraţilor este insuficient, acesta neoferind soluţii unor situaţii deja create în activitatea actualului CSM: colaborarea cu organele fostei securităţi, declaraţii false pentru obţinerea unor avantaje, angajarea rudelor în aparatul instituţiei etc. În ciuda condiţionalităţilor impuse în contextul aderării la UE, Consiliul Superior al Magistraturii continuă să fie o instituţie care nu răspunde în faţa nimănui, nici măcar a magistraţilor, care ia decizii esenţiale în mod netransparent, şi de multe ori nemotivat, şi ale cărei standarde nu garantează un act de decizie imparţial.
În mai 2008, preşedintele CSM, judecătoarea Lidia Bărbulescu, susţinea că fenomenul corupţiei este o invenţie a presei din România, recomandând jurnaliştilor să nu mai comenteze deciziile magistraţilor, chiar dacă acestea sunt definitive. Această declaraţie vine în contradicţie cu realităţile româneşti evidenţiate de diverse studii . De asemenea, amintim că:
 Direcţia Naţională Anticorupţie a trimis în judecată mai mulţi procurori şi un fost membru CSM pentru comiterea unor acte de corupţie: cumpărarea subiectelor la concursul de numire în funcţii de conducere din octombrie 2007. Cu toate acestea, concursul a fost validat de CSM. O analiză făcută în luna ianuarie 2008 de asociaţia Societatea pentru Justiţie a celor 7 concursuri desfăşurate în perioada 2005-2007 a scos la iveală încălcări ale legii şi conflicte de interese existente între cei examinaţi şi examinatori. Îngrijorarea a fost sporită de declaraţiile din luna decembrie 2007 ale directorului Institutului Naţional al Magistraturii cu privire la existenţa unor `reţele interne` printre magistraţi care ar vicia examenele , şi de declaraţiile Procurorului General cu privire la bănuiala pe care o au unii colegi procurori cum că aceste concursuri ar fi `aranjate` ;
 Presa a dezvăluit informaţii despre colaborarea cu securitatea a magistraţilor, printre ei aflându-se şi judecători de la ICCJ, CSM sau Curtea Constituţională. Nici până în prezent situaţia nu este lămurită.
 Intr-un alt caz recent a fost arestat un judecător pentru o presupusă mită de 30.000 euro solicitaţi în vederea soluţionării favorabile a unui dosar penal. Este cea mai mare valoare a mitei descoperită în ultimii ani la magistraţi, până acum sumele variind între 20 şi 5000 euro.
 Un judecător care în octombrie 2007 a vorbit într-un cerc privat despre mecanismele de corupţie din justiţie a fost investigat de către Inspecţia Judiciară a CSM iar, în urma sesizării unui număr de 34 de judecători, Plenul CSM a considerat că acesta a adus o vătămare a reputaţiei lor profesionale . Ulterior însă, chiar un membru al CSM a declarat că exista cazuri de corupţie în justiţie, cu ocazia Bilanţului Curţii de Apel Cluj (8 febr 2008) şi a Bilanţului Curţii de Apel Alba-Iulia (18 febr 2008) .
 Rezistenţa sistemului judiciar la campaniile anticorupţie desfăşurate până în prezent, inclusiv la campania FĂRĂ ŞPAGĂ a Ministerului Justiţiei desfăşurată împreună cu Transparency International România, s-a manifestat şi prin distrugerea sau ascunderea materialelor publicitare (afişe şi broşuri) destinate publicului din instanţe.
Indiferent de numărul lor, cazurile de corupţie din justiţie sunt grave tocmai având în vedere rolul primordial în combaterea corupţiei pe care îl au sau ar trebui să-l aibă magistraţii. Consiliul Superior al Magistraturii, împreună cu Minsiterul Justiţiei, trebuie să dezvolte o strategie de prevenire a corupţiei din justiţie şi de combatere adminisitrativă a ei.
Pentru înlăturarea suspiciunilor, se impune finalizarea de către Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a investigaţiilor cu privire la colaborarea/necolaborarea magistraţilor cu organele de securitate ca poliţie politică.

d. Unificarea jurisprudenţei: lipsă de previzibilitate şi incoerenţă
Deşi un proiect de unificare a jurisprudenţei există din anul 2005, el nu a fost până acum promovat. Întâlnirile profesionale regulate între judecătorii din aceeaşi instanţă fie nu au loc, fie sunt simple formalităţi. Culegerile de jurisprudenţă nu conţin întotdeauna cele mai relevante decizii care să disciplineze practica judiciară. Mai mult, aceste culegeri se întocmesc doar la nivelul curţilor de apel şi al instanţei supreme, nu şi la nivelul tribunalelor care sunt, pentru anumite tipuri de cauze, instanţe de ultim grad.
Reamintim că, în cauza Beiran vs. România CEDO a apreciat că practica judiciară divergentă în cadrul ÎCCJ "este în sine contrara principiului siguranţei publice, care este implicită în ansamblul articolelor Convenţiei şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept. In loc să-şi îndeplinească rolul său stabilind o interpretare de urmat, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a devenit ea însăşi sursa nesiguranţei juridice, micsorând astfel increderea publicului în sistemul judiciar."). În privinţa recursurilor în interesul legii, se remarcă o creştere semnificativă a promovării acestora. Semnalăm, însă, durata mare în timp de la promovare până la soluţionare, şi apoi de la soluţionare până la publicarea hotărârii în Monitorul Oficial. De exemplu, deciziile nr. 6, 7, 16, 22 din 2005, deciziile nr. 17, 23, 25, 26, 32, 33 din 2006 sau deciziile nr. 4, 9, 10,16-19, 25, 28, 43-48, 56, 58, 60 din 2007 nu sunt nici acum publicate, iar în cursul anului 2008 s-a publicat doar decizia nr 21, interesând drepturile salariale ale magistraţilor .
Tot în legătură cu modul de soluţionare a acestor recursuri în interesul legii de către ICCJ, se remarcă faptul că, potrivit legii, la soluţionarea lor participă judecători ce nu au specializarea în materia respectivă şi că aceştia deţin majoritatea. Astfel de exemplu, pentru soluţionarea unui recurs în interesul legii declarat în materie penală la deliberare participă şi judecătorii de la secţiile civilă, comercială şi de contencios administrativ etc.
Aceeaşi remarcă o facem şi în legătură cu modul de constituire a completului de 9 judecători de la ICCJ care soluţionează recursurile cu privire la cele mai importante dosare penale trimise în judecată. Astfel, prevederea legală este în sensul compunerii completului de judecată din judecători specializaţi în funcţie de natura dosarului. Această normă este încălcată constant, judecătorii care compun completul ce judecă dosare penale, de exemplu în cazuri de corupţie, sunt majoritari din secţia civilă.



4. Codul Penal şi Codul de Procedură Penală
Senatul României a adoptat la 19 martie 2008 proiectul de lege privind aprobarea OUG 60/2006 care amendează Codul Penal şi Codul de Procedură Penală. Deşi forma proiectului de lege adoptată de Senat este semnificativ îmbunătăţită faţă de varianta iniţială trimisă spre promulgare şi a cărei reexaminare a fost solicitată de către Preşedintele României, au rămas totuşi în text prevederi care vor genera probleme serioase în practică.
Varianta iniţială a acestui proiect de lege a generat proteste ample pentru că submina sistemul legislativ românesc de combatere a criminalităţii sub pretextul protecţiei drepturilor persoanelor investigate. Cele mai semnificative voci critice la adresa Parlamentului României au fost cele ale procurorilor, ale societăţii civile şi ale partenerilor internaţionali – ambasadorii Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii şi Olandei, de exemplu.
Prin aderarea la Uniunea Europeană România şi-a asumat respectarea acquis-ului din sfera Justiţiei şi a Afacerilor Interne care presupune cooperarea strânsă între organele judiciare şi cele poliţieneşti pentru combaterea criminalităţii, mai ales în contextul EUROPOL şi EUROJUST.
Să luăm un exemplu: dacă autorităţile austriece anchetează o reţea de traficanţi de droguri şi au nevoie să intercepteze telefonul unui suspect în Romania, această măsură trebuie realizată în conformitate cu legea română. Adică, dacă amendamentele promovate de Camera Deputaţilor ar fi intrat in vigoare, interceptarea s-ar fi putut face numai după informarea prealabilă a suspectului cu privire la ancheta desfăşurată.
Modificările Codului de Procedură Penală ar pune în pericol capacitatea întregii Uniuni Europene de a lupta împotriva criminalităţii organizate şi a terorismului şi ar anula credibilitatea României în acest domeniu. Pe de altă parte, grupările de criminalitate organizată lucrează foarte eficient la nivel trans-frontalier şi sunt atrase în mod natural de ţările care au cele mai slabe sisteme de combatere a criminalităţii. Prin aceste modificări ale cadrului legal, România devine veriga slabă a Europei.
Mai jos prezentăm pe scurt o sinteză a principalelor probleme legate de modificările Codului de Procedură Penală. O dezbatere serioasă cu partidele politice şi cu profesioniştii din domeniu se impune pentru a alege direcţia în care dreptul procedural penal românesc trebuie să se dezvolte în următorii ani.

Calendarul evenimentelor
• 6 Septembrie 2006 – Guvernul adoptă Ordonanţa de Urgenţă 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de Procedură Penală şi a altor legi;
• 12 Septembrie 2006 – Ordonanţa de Urgenţă este trimisă la Parlament pentru aprobare;
• 1 Noiembrie 2006 – Senatul adoptă un proiect de lege de respingere a Ordonanţei de Urgenţă 60/2006;
• 6 Noiembrie 2006 – Senatul trimite proiectul de lege de respingere la Deputaţilor care este cameră decizională în această materie;
• 8 Noiembrie 2006–21 Octombrie 2007 – Proiectul legii de respingere stă la Comisia Juridică a Camerei Deputaţilor;
• 23 Octombrie 2007 - Comisia Juridică a Camerei Deputaţilor trimite către plenul Camerei Deputaţilor un raport prin care se schimba natura legii, din lege de respingere a OUG 60/2006 în lege de aprobare a OUG 60/2006. Proiectul de lege de aprobare conţine amendamente extrem de periculoase.
• 23 Octombrie 2007 – plenul Camerei Deputaţilor adoptă în unanimitate proiectul de lege în forma transmisă de Comisia Juridică;
• 20 Noiembrie 2007 – Preşedintele României refuză să promulge legea de aprobare a OUG 60/2006 şi trimite Parlamentului o cerere de reexaminare a legii solicitând aprobarea OUG 60/2006 în forma iniţială. În cererea de reexaminare sunt enumerate exemplificativ prevederi care ar face imposibilă sau ineficientă urmărirea penală;
• 13 Februarie 2007 – Comisia Juridică a Senatului depune la plen un raport privind legea de aprobare a OUG 60/2006. Se rectifică cu această ocazie unele dintre amendamentele periculoase introduse de Camera Deputaţilor, dar se menţin alte prevederi extrem de problematice. Raportul Comisiei Juridice a Senatului va fi analizat mai jos;
• 5 Martie 2008 – Plenul Senatului trimite proiectul de lege înapoi la Comisia Juridică pentru întocmirea unui raport suplimentar. Raportul suplimentar este finalizat pe 15 martie.
• 19 Martie 2008 – Senatul adoptă în unanimitate proiectul de lege.

Partea plină a paharului
O parte din amendamentele periculoase iniţiate în Camera Deputaţilor au fost eliminate pe moment de Senat.
1. S-a renunţat la impunerea unui termen limită pentru urmărirea penală. Camera Deputaţilor introdusese, ca regulă, o limitare la 6 luni pentru finalizarea anchetelor. Este evident că prin această modificare toate anchetele complexe în dosare de criminalitate organizată sau economico-financiară, care se întind pe durata mai multor ani în toate jurisdicţiile, erau subminate.
2. S-a eliminat prevederea prin care se interzicea efectuarea de interceptări înainte de începerea urmăririi penale. Dacă acest amendament ar fi fost menţinut, interceptările ar fi devenit un instrument inutil în ancheta penală pentru că la momentul începerii urmăririi penale persoana este informată cu privire la faptul că este investigată. În mod firesc, după acest moment persoana este mult mai precaută în folosirea mijloacelor de comunicare, deci probabilitatea ca anchetatorii să obţină informaţii relevante scade dramatic.
3. Prevederea care obliga judecătorul să admită toate cererile prin care părţile în proces solicitau expertize pentru a determina dacă probele au fost administrate legal a fost înlăturată. Prevederea ar fi generat uriaşe tergiversării în soluţionarea proceselor penale şi ar fi limitat posibilitatea instanţelor de a cenzura solicitările nefundamentate ale părţilor. De asemenea, este obligatoriu ca legalitatea sau nelegalitatea administrării unei probe să rămână atributul exclusiv al instanţei; acest fapt nu poate fi stabilit prin expertiză.
4. S-a revenit la normalitate prin eliminarea nulităţii absolute ca soluţie universală pentru toate deficienţele de procedură. Deficienţele de procedură vor continua să fie sancţionate diferit în funcţie de gravitatea lor, de consecinţele pe care le-ar putea produce şi de măsura în care aceste deficienţe ar putea fi acoperite. Nulitatea absolută trebuie utilizată doar pentru un număr foarte redus de situaţii în care drepturile persoanei investigate au fost afectate în mod iremediabil. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că judecătorul poate decide să folosească o probă în dosar, chiar dacă în administrarea acesteia au existat erori de procedură.
5. S-a nuanţat interdicţia de a folosi interceptările realizate de către părţi ca probe. Textul Senatului permite ca acestea să poată fi utilizate dacă este vorba de o investigaţie privind fapte de corupţie, de criminalitate organizată şi infracţiuni împotriva persoanei.
6. Limita de la care se consideră că o infracţiune a generat consecinţe deosebit de grave a fost stabilită la 1 milion de lei. Camera Deputaţilor urcase această limită în mod inexplicabil la 30 de milioane de lei, modificare care ar fi avut drept efect reducerea în mod semnificativ a termenelor de prescripţie şi a pedepselor. De exemplu, abuzul în serviciu cu consecinţe deosebit de grave este sancţionat cu închisoare de la 5 la 15 ani, dar forma simplă a acestei infracţiuni este sancţionată de la 6 luni la 5 ani. Termenul de prescripţie în prima situaţie e 10 ani, iar în a doua situaţie 5 ani.
7. Au fost eliminate infracţiunile propuse de Camera Deputaţilor în legătură cu difuzarea de înregistrări audio sau video care au legătură cu dosarele penale. Practica CEDO este constantă în sensul că ziariştii nu pot fi sancţionaţi penal pentru difuzarea acestor înregistrări, deoarece interesului public primează în acest caz faţă de interesul privat.

Partea goală a paharului
Pe de altă parte, au rămas în lege amendamente propuse în Camera Deputaţilor şi nemodificate de Senat, care fac instrumentarea anchetelor dificilă, iar pe alocuri imposibilă.
1. Autorizaţiile provizorii de interceptare emise de procurer pentru maxim 48 de ore au fost eliminate prin abrogarea art. 922(2, 3) . După cum rezultă din textul reglementării, existenţa acestei proceduri se justifică prin faptul că în anumite circumstanţe utilizarea urgenţă a mijloacelor speciale de investigaţie este esenţială pentru rezolvarea cu succes a unui dosar. De exemplu, dacă în cursul investigaţiilor procurorul află că persoanele urmărite vor vorbi la telefon pentru a fixa detaliile unui transfer de droguri, procurorul trebuie să reacţioneze imediat şi sa emită o ordonanţă prin care să autorizeze interceptarea telefonului persoanelor cercetate pentru maxim 48 de ore. Ar fi complet lipsit de eficienţă ca această atribuţie să fie mutată la judecător pentru că acesta ar avea nevoie de timp să se familiarizeze cu dosarul, riscându-se ratarea momentului operativ. Este mult mai logică reglementarea anterioară care prevedea ca judecătorul să exercite un control ulterior asupra interceptărilor temporare, acesta putând confirma sau infirma ordonanţa emisă de procuror. Astfel, decizia procurorului era supusă în toate cazurile controlului judiciar, respectând cerinţele impuse de către Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. O soluţie similară este adoptată şi în legislaţia altor ţări europene cum ar fi:
• Germania – autorizarea emisă de procuror în caz de urgenţă trebuie confirmată de judecător în maxim 3 zile;
• Spania - autorizarea emisă de procuror în caz de urgenţă trebuie confirmată de judecător în maxim 48 de ore;
• Polonia - autorizarea emisă de procuror în caz de urgenţă trebuie confirmată de judecător în maxim 5 zile;
• Norvegia - autorizarea emisă de procuror în caz de urgenţă trebuie confirmată de judecător în maxim 24 de ore;
• Belgia - autorizarea emisă de procuror în cazul infracţiunilor flagrante şi în alte cazuri prevăzute de lege trebuie confirmată de judecătorul de instrucţie în maxim 24 de ore;
• Olanda - autorizarea emisă de procuror în caz de urgenţă, cu împuternicirea verbală a judecătorului, trebuie confirmată de judecător în maxim 3 zile;

Aşadar soluţia actuală de a interzice interceptările autorizate de procurori în regim de urgenţă nu reflectă practica europeana în materie. 

2. Percheziţia domiciliară a fost transformată într-un instrument complet ineficient, pentru că persoana percheziţionată este prevenită înainte de emiterea unei autorizaţii de percheziţie de către judecător cu privire la obiectele sau înscrisurile pe care investigatorul încearcă să le obţină prin această procedură. Astfel, noua variantă a Codului prevede paşii de urmat (textele modificate sau nou introduse sunt evidenţiate cu litere italice), iar din această succesiune se vede că orice element surpriză necesar pentru a asigura succesul unei percheziţii dispare (vezi textbox pagina următoare).
3. Procurorii au pierdut competenţa de a interzice infractorilor să părăsească localitatea sau ţara pe durata urmăririi penale. Acestea erau, în afara reţinerii pe 24 de ore, singurele măsuri pe care procurorii le puteau dispune ei înşişi pentru a se asigura că o persoană investigată nu dispare pe parcursul anchetei. Aceste măsuri luate de procurori puteau fi contestate la judecător, asigurându-se astfel îndeplinirea condiţiei derivate din CEDO, cea a controlului judiciar.
4. Articolul 4934(5) care se referă la efectuarea interceptărilor a fost modificat, eliminându-se referirea expresă la procuror care trebuia să efectueze personal interceptările sau să delege efectuarea acestora către Poliţie. Prevederile în vigoare astăzi asigură o poziţie puternică procurorului care controlează în mod direct felul în care sunt realizate interceptările, serviciile de informaţii oferind numai un ajutor de natură tehnică pentru organele judiciare. Cu toate acestea, chiar şi această implicare de natură tehnică a serviciilor de informaţii în interceptările realizate în cursul unor proceduri judiciare a fost aspru criticată în perioada de pre-aderare de experţi din ţările Uniunii Europene care au susţinut că interceptările în dosare penale ar trebui să fie sub controlul total şi exclusiv al organelor judiciare. Textul propus de prezentul proiect de lege slăbeşte rolul procurorului prin eliminarea referirii exprese la efectuarea interceptărilor personal de către acesta. Dacă textul anterior a generat critici din partea Uniunii Europene, cu atât mai mult noul text, care slăbeşte rolul organelor judiciare şi îl întăreşte pe cel al serviciilor de informaţii, este în contradicţie cu practica europeana în materie.

La Camera Deputaţilor, în Comisia Juridică, proiectul de lege a fost discutat şi unele dintre prevederile periculoase au fost reintroduse. De exemplu posibilitatea procurorilor de a autoriza efectuarea de interceptări temporare pe o perioada de maxim 48 de ore a fost eliminată, contrar practicii din alte ţări europene. Există declaraţii îngrijorătoare şi cu privire la posibilitatea de a se efectua interceptări telefonice înainte de începerea urmăririi penale: preşedintele Comisiei Juridice, domnul Sergiu Andon, a afirmat ca această posibilitate va fi eliminată. Această decizie atrage după sine faptul că interceptarea telefonică îşi va pierde orice fel de eficacitate deoarece la momentul începerii urmăririi penale persoana este informată că este subiectul unei investigaţii. De asemenea, prevederile privitoare la efectuarea percheziţiei doar cu permisiunea persoanei percheziţionate au rămas neschimbate.
Plenul Camerei Deputatilor a decis aprobarea raportului Comisiei Juridice, amânând votul final din lipsă de cvorum. Situaţia este extrem de gravă pentru că după acest moment posibilitatea de a amâna intrarea in vigoare a legii este cvasi-inexistentă, Preşedintele României utilizând deja prerogativa constituţională de a solicita Parlamentului reexaminarea legii.
Noile coduri de procedură nu vor putea intra în vigoare mai repede de un an şi jumătate, ţinând cont de faptul că după vacanţa parlamentară urmează perioada alegerilor generale. Cel mai probabil, legislativul următor va dezbate şi aproba proiectele de Coduri. După publicarea lor va trebui asigurată o perioada de cel puţin un an pentru ca practicienii să se familiarizeze cu noile prevederi. Între timp, CSM şi MJ ar trebui să analizeze în ce măsură legile justiţiei se mai corelează cu noile coduri, şi să iniţieze un proiect de modificare a acestora. De asemenea, structura de personal a instanţelor şi parchetelor trebuie redimensionată pentru a corespunde noilor proceduri.



5. Agenţia Naţională de Integritate
Legea ANI a fost adoptată de Parlament la 9 mai 2007. La data adoptării acesteia de către Senat (camera decizională), ministrul justiţiei a mulţumit parlamentarilor pentru contribuţia lor excelentă la definitivarea textului legii, deşi aceştia reduseseră semnificativ eficienţa instrumentelor puse la dispoziţia Agenţiei. De asemenea, ministrul a subliniat că, prin adoptarea Legii ANI, Parlamentul a dovedit angajamentul său ferm în lupta împotriva corupţiei.
Primii paşi ai acestei instituţii nu au fost, însă, încurajatori, agenţia împotmolindu-se în lipsa de susţinere financiară din partea Guvernului. Mai mult, Agenţia Naţională de Integritate, înfiinţată în forma prevăzută de legea adoptată de Parlament în mai 2007, este lipsită de „dinţii” care i-ar fi garantat supravieţuirea într-un mediu politic marcat de frământări puternice şi ostil impunerii unor standarde de integritate la nivel instituţional şi politic. De asemenea, modul în care au fost selectaţi candidaţii pentru Consiliul Naţional de Integritate ridică mari semne de întrebare asupra viitorului Agenţiei.
Clauza din Mecanismul de Cooperare şi Verificare care face referire expresă la ANI (condiţionalitatea 2) prevede înfiinţarea, conform angajamentelor asumate, a unei agenţii de integritate cu responsabilităţi în verificarea averilor, incompatibilităţilor şi potenţialelor conflicte de interese, care să emită decizii obligatorii pe baza cărora să se poată aplica sancţiuni descurajatoare, şi care să fie independentă şi eficientă. În acest moment este dificil de anticipat dacă şi în ce măsură ANI se va bucura de independenţă, mai ales după ultimele modificări ale legii. De asemenea, ANI nu mai adoptă decizii obligatorii, ci doar constatări care sunt trimise instantelor de judecată. În plus, confiscarea averii nejustificate a fost pusă sub semnul întrebării de Curtea Constituţională chiar înainte de operaţionalizarea ANI.

a. Operaţionalizarea ANI: o necunoscută
Premisa pentru îndeplinirea celor trei condiţii de independenţă, eficienţă şi disuasiune pentru o ANI puternică este funcţionarea efectivă a agenţiei. După mai bine de 1 an de la adoptarea legii de către Parlament, ANI nu este operaţională şi, mai mult, nu dispune de bugetul necesar pentru îndeplinirea funcţiilor de bază. Deşi s-a reuşit angajarea câtorva inspectori (14), ANI este lipsită de o minimă logistică necesară: o reţea de calculatoare şi o bază de date. ANI are nevoie de un sistem informatic complex, care să permită stocarea şi arhivarea electronică a declaraţiilor de avere şi de interese. Deşi există un proiect de hotărîre de suplimentare a bugetului ANI, Guvernul a refuzat până acum să îl adopte. La ora actuală ANI nu mai are bani pentru deplasări, pentru pregătirea profesională a inspectorilor şi nici măcar pentru consumabile. Sistemul informatic este inoperabil şi face inutilă activitatea instituţiei. Conform purtătorului de cuvânt al Guvernului, “nota (n.r.: de suplimentare a bugetului) nu a fost respinsă, ci amânată la cererea premierului” (sic!). Deşi Ministrul Justiţiei a oferit în mai multe rânduri asigurări cu privire la aprobarea cererii de suplimentare a bugetului ANI, aceasta a fost respinsă în mai multe şedinţe succesive, Guvernul neoferind explicaţii plauzibile pentru această decizie.
Chiar dacă Guvernul României ar decide suplimentarea bugetului în acest moment, operaţionalizarea agentiei nu va deveni efectivă mai devreme de începutul lui 2009. Dezvoltarea bazei de date şi a reţelei de calculatoare şi achiziţionarea echipamentul software necesar presupun organizarea unei licitaţii deschise, care durează circa 6 luni, sau chiar mai mult, din momentul în care bugetul ar fi suplimentat şi s-ar lua hotărîrea achiziţionării echipamentului IT.

b. Modificări problematice introduse de Legea 94/2008:
CNI a dobândit competenţa de a efectua verificări cu privire la declaraţiile de avere şi interese ale personalului ANI. Această modificare vine în contradicţie flagrantă cu rolul iniţial al CNI, acela de supervizare generală a activităţii ANI. CNI este un organism desemnat politic şi, pe cale de consecinţă, nu poate desfăşura nici un fel de activităţi operative. Modificarea nou introdusă deschide larg uşa abuzurilor politice oferind CNI un mecanism perfect de tragere la răspundere a inspectorilor incomozi.
A fost modificat articolul care reglementa auditul independent care putea sta la baza revocării Preşedintelui ANI. Auditul, care era iniţial unicul mecanism de evaluare a ANI, va putea fi înlocuit o evaluare făcută de CNI. Doar pe cale de excepţie Senatul va putea să solicite întocmirea unui raport de audit. Este exact ceea ce trebuia evitat: evaluarea ANI de către un organism politic. Mai mult, în regulamentul de desfăşurare a şedinţelor CNI se prevede în mod expres că membri CNI pot accesa „copii ale tuturor actelor sau rapoartelor care privesc ori rezultă din managementul activităţilor Agenţiei”. Prin această prevedere se conferă membrilor CNI dreptul de a vedea toate documentele existente în cadrul ANI, ceea ce ridică probleme serioase din punctul de vedere al confidenţialităţii investigaţiilor. Aceste modificări sunt un uriaş pas înapoi în ceea ce priveşte independenţa instituţională a ANI!

c. Eficienţa ANI: o imposibilitate prin formularea legii
Scopul Agenţiei Naţionale de Integritate este analiza declaraţiilor de avere ca punct de plecare pentru investigaţii privind averea nejustificată a oficialilor guvernamentali şi verificarea situaţiilor de conflicte de interese şi a incompatibilităţilor. Având în vedere natura secretă şi consensuală a cazurilor de corupţie, este evident necesară deschiderea unor canale specifice pentru strângerea de informaţii în baza cărora pot fi făcute investigaţiile. Unele prevederi ale legii 144/2007 contrazic, însă, în mod flagrant acest principiu şi, prin urmare, ridică numeroase semne de întrebare privind eficienţa ANI :
i) Legea descurajează completarea unei sesizări către ANI. Investigaţiile pot începe prin sesizări ex officio, însă aceasta presupune un raport de notificare făcut de preşedintele Agenţiei. Ca urmare, dincolo de problema independenţei, preşedintele ANI va deţine monopolul exclusiv asupra sesizărilor din oficiu ale agenţiei (Art. 3, par. 2). Conform declaraţiilor publice făcute de Preşedintele ANI, majoritatea investigaţiilor în curs de desfăşurare au la bază autosesizări. În plus, conform art 3, par. 1, sesizările pot fi făcute şi de către o persoană fizică sau juridică interesată. Introducerea unei astfel de condiţii, care obligă persoana care face sesizarea să prezinte o justificare sau un interes direct, deschide posibilitatea respingerii arbitrare a sesizărilor pe temei de “lipsă de interes”.
ii) Sesizarea către ANI trebuie să indice sursa documentelor şi informaţiilor în baza cărora a fost făcută sesizarea. Articolul 3, paragraful 3, precizează că oricine solicită verificări din partea ANI trebuie să indice “sursa” documentelor şi informaţiilor care pot fi cerute de ANI. Obligaţia legală de a indica sursa este un obstacol evident câtă vreme nu toate persoanele ştiu ce instituţii ar putea furniza documentele şi informaţiile necesare iar, în plus, unele informaţii pot fi neoficiale. Astfel, dacă nu este indicată sursa informaţiilor într-o sesizare, aceasta va fi respinsă automat (Art 3, par. 5).
iii) Legea interzice completarea unor sesizări confidenţiale, acestea trebuind semnate şi datate (Art.3, par. 4) şi intră în contradicţie cu prevederile Convenţiei ONU împotriva corupţiei referitoare la protecţia avertizorilor de integritate.
iv) Având în vedere că cei care completează notificări către ANI trebuie să indice dovezile şi informaţiile pe care îşi justifică sesizarea şi sursele acestora şi că o sesizare cu informaţii greşite poate intra sub incidenţa articolului 50 care prevede sancţiuni penale împotriva celui care face “afirmaţii neadevărate”, devine evident că legea este astfel construită încât să aibă efecte disuasive mai degrabă asupra celor care sesizează decât asupra oficialilor publici. Conform declaraţiilor Preşedintelui ANI, se constată o reticenţă din partea cetăţenilor în ceea ce priveşte depunerea unor plângeri.
v) Inspectorii de integritate sunt lipsiţi de posibilitatea citării persoanelor care pot oferi informaţii sau depune mărturii şi nu pot cere unui judecător să elibereze mandate de percheziţie. De asemenea, ANI nu poate declanşa o expertiză a valorii averii fără consimţământul persoanei investigate (art. 7). Persoana asupra cãreia s-a dispus verificarea poate refuza fãrã nicio motivaţie expertiza asupra bunurilor sale, fapt care va îngreuna foarte mult, în practicã, procesul de control. Prin urmare, puterile inspectorilor sunt limitate la cereri către instituţii şi autorităţi publice sau către persoane juridice de a pune la dispoziţie documente şi informaţii necesare investigaţiei şi raportului final.
vi) Inspectorii de integritate nu pot extinde cercetările dincolo de aspectul sesizat (art 8, par. 1). Această prevedere limitează semnificativ eficienţa activităţii ANI, atâta timp cât o sesizare, cel mai adesea, nu oferă decât indicii parţiale privind anumite neregularităţi. Scopul investigaţiei ANI ar trebui să fie exact descoperirea acelor nereguli care nu sunt vizibile pentru cetăţenii obişnuiţi.

d. Efectul de disuasiune al ANI: anulat de Curtea Constituţională
Conform condiţionalităţii 2 din Mecanismul de Cooperare şi Verificare, Agenţia Naţională de Integritate ar trebui să emită decizii obligatorii pe baza cărora să se poată aplica sancţiuni descurajatoare. ANI nu emite, în prezent, decizii obligatorii, ci doar rapoarte de constatare care sunt trimise instanţelor de judecată. Efectul de disuasiune al investigaţiilor ANI a fost anulat de Curtea Constituţională care a decis recent că instanţele nu mai pot emite decizii de confiscare a averilor nejustificate. Deşi această decizie a fost pronunţată într-un dosar care avea ca obiect legea 115/1996, şi nu legea 144/2007, este de presupus că, la o eventuală contestare a celei din urmă legi din acest punct de vedere, Curtea îşi va păstra jurisprudenţa anterioară.


6. Lupta împotriva corupţiei la nivel înalt

Ca şi în anii precedenţi, în anul 2007, DNA a rămas principala instituţia de combatere a corupţiei la nivel înalt. Conform datelor statistice oferite în raportul de bilanţ al DNA, au fost întocmite 167 de rechizitorii (cu 31,5% mai multe decât în anul precedent) prin care au fost trimişi în judecată 415 inculpaţi, prejudiciul total reţinut de procurori fiind de 385 milioane lei (faţă de 170 de milioane în 2006).

Instanţele de judecată au pronunţat 63 de hotărâri definitive de condamnare împotriva a 109 persoane în dosare trimise în instanţă de către DNA. Conform raportului DNA, jurisprudenţa în această materie rămâne extrem de neunitară. În cadrul unei mese rotunde organizate de Freedom House şi DNA, judecătorii au opinat că publicarea hotărârilor judecătoreşti pe portalul instanţelor ar putea să fie o măsură care să îi ajute în armonizarea jurisprudenţei. Totodată, s-a discutat despre utilitatea elaborării unui ghid orientativ cu privire la aplicarea pedepselor, judecătorii arătându-şi disponibilitatea şi pentru utilizarea acestui instrument.

Este foarte interesant că, din totalul de 109 persoane condamnate, doar 28 au primit pedepse privative de libertate, restul primind pedepse cu suspendare. Conform unui raport realizat de ABA-CEELI şi KAS Rule of Law Program în urma unei mese rotunde organizate cu judecătorii ICCJ, motivele invocate pentru pronunţarea unei pedepse cu suspendarea sunt dintre cele mai diverse: persoana nu are antecedente penale, persoana se bucură de o poziţie socială care îi permite o reintegrare rapidă, persoana are un mediu familial stabil, faptele de corupţie sunt mai puţin grave decât faptele comise cu violenţă etc. Este de menţionat că, pentru multe dintre persoanele trimise în judecată de către DNA, lipsa antecedentelor penale era o condiţie absolut obligatorie pentru ocuparea funcţiei publice. De asemenea, infracţionalitatea ”gurelelor albe” se caracterizează tocmai prin aceea că făptuitorii sunt persoane care se bucură de o poziţionare socială extrem de favorabilă. Deosebit de îngrijorător este mai ales ultimul argument, acela al lipsei pericolului social al faptelor de corupţie prin comparaţie cu alte fapte penale. Această abordare intră în contradicţie directă cu sloganul oficial „toleranţă zero faţă de corupţie”, ceea ce cauzează o fractură gravă între aşteptările societăţii şi acţiunile sistemului judiciar.

O altă dificultate practică este legată de faptul că instituţiile publice ezită să se constituie parte civilă în procesele penale şi să ceară recuperarea prejudiciilor care le-au fost cauzate. Curtea Constituţională a stabilit că procurorul nu poate să ceară direct repararea prejudiciului cauzat proprietăţii publice, deoarece dreptul de proprietate ar trebui ocrotit în mod egal atunci când este vorba despre proprietatea publică şi despre proprietatea privată. Pe cale de consecinţă, este nevoie de o decizie a instituţiei publice de constituire de parte civilă pentru ca instanţa să poată confisca în vederea reparării prejudiciului. Motivele pentru care aceste cereri nu sunt formulate cu uşurinţă ţin de faptul că cel mai adesea persoane bine poziţionate în respectiva instituţie publică, uneori chiar conducătorii, sunt puse sub acuzare în respectivele dosare penale. În acest caz, interesele personale primează în faţa interesului public, iar confiscarea în vederea reparării prejudiciului nu se pronunţă.

Dacă reunim problemele discutate anterior, devine evident că rolul disuasiv al pedepselor pronunţate nu se îndeplineşte. Comisia Europeană a apreciat activitatea procurorilor anticorupţie în rapoartele sale, dar a făcut referiri şi la faptul că aceste eforturi nu sunt dublate de decizii pe măsură ale instanţelor. Acest lucru subminează progresele recente în investigarea cazurilor de corupţie şi afectează percepţia publică cu privire la angajamentul politic de combatere a corupţiei. Pentru publicul larg, chiar dacă unele persoane sunt condamnate, suspendarea executării pedepsei şi neconfiscarea bunurilor obţinute reprezintă, în fapt, o exonerare completă de răspundere. Raportul fundaţiei americane Freedom House, Nations in Transit 2008, remarcă exasperarea opiniei publice generată de faptul că, în ciuda activităţii procurorilor, instanţele nu finalizează judecarea dosarelor de mare corupţie.


7. Raportul justiţie-politic
La ora actuală, sistemul judiciar este supus presiunilor, reforma acestuia nu doar a fost întârziată, ci este în regres, principala instituţie anticorupţie (DNA) se confruntă cu încercări de intimidare, cu blocarea dosarelor, posibila înlocuire a procurorilor incomozi şi chiar cu desfiinţarea, iar măsurile de reformă nu sunt implementate conform angajamentelor asumate în relaţia cu Comisia Europeană. Deşi obiectivele prevăzute în Mecanismul de Cooperare şi Verificare şi pericolul activării clauzei de salvgardare constituie, încă, o formă de presiune asupra Guvernului României pentru continuarea reformelor, justiţia din România este supusă din ce în ce mai mult presiunilor de natură politică.
Dosarele penale deschise împotriva unor importanţi politicieni (foşti şi actuali miniştri, parlamentari, oficiali guvernamentali şi lideri ai partidelor politice) de către Direcţia Naţională Anticorupţie au provocat riposta lor imediată după îndeplinirea obiectivului României de a adera la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007. Poziţia multor oficiali guvernamentali, politicieni şi chiar instituţii ale sistemului judiciar a intrat în coliziune directă cu obiectivele anticorupţie şi de reformă a justiţiei. Rând pe rând, Guvernul, inclusiv Ministerul Justiţiei, Parlamentul, Curtea Constituţională şi chiar Consiliului Superior al Magistraturii au încercat să limiteze ‘pagubele’ legale şi politice aduse politicienilor de investigaţiile anticorupţie ale DNA prin modificarea statutului acesteia, prin eliminarea unor instrumente legale de combatere a criminalităţii şi corupţiei în particular şi prin decredibilizarea publică a procurorilor. Numărul şi profilul investigaţiilor iniţiate de Direcţia Naţională Anticorupţie cu privire la corupţia de la nivel înalt a generat o creştere exponenţială a atacurilor împotriva procurorilor şi actului de justiţie, în ansamblul lui. Parlamentul a blocat principalele dosare de mare corupţie iar probabilitatea ca investigaţiile privind fapte de corupţie a multor înalţi demnitari să fie stopate este din ce în ce mai mare. Consecinţa la nivelul opiniei publice este percepţia cvasiunanimă că lupta anticorupţie nu va avea nicio finalitate concretă şi că, în continuare, politicienii se bucură de impunitate. În raporturile dintre justiţie şi politic, singurul sprijin constant pentru continuarea reformelor a venit din partea partenerilor externi ai României: Comisia Europeană, ambasadele ţărilor occidentale la Bucureşti şi organizaţii ale societăţii civile.
Practic, politicieni împotriva căror s-a început urmărirea penală pentru fapte de corupţie sau criminalitate organizată sunt prezenţi în fiecare din partidele politice importante din Parlamentul României:
Partidul Social Democrat: Adrian Năstase (fost preşedinte PSD şi fost prim-ministru), Şerban Mihăilescu (parlamentar, fost ministru secretar general al Guvernului); Ion Dumitru (parlamentar), Mihail Sireteanu (parlamentar), Ioan Stan (parlamentar), Miron Mitrea (parlamentar şi fost ministru al Transporturilor).
Partidul Democrat Liberal: Gheorghe Falcă (primar al Aradului), Cristian Boureanu (parlamentar şi vicepreşedinte al PDL), Ionel Manţog (fost secretar de stat, fost director al Societăţii Naţionale a Lignitului Oltenia), Mircia Gutău (primar Vâlcea), Nicolae Dicu (viceprimar Vâlcea), Stelian Duţu (parlamentar), Cosmin Popescu (fost secretar de stat).
Partidul Naţional Liberal: Tudor Chiuariu (fost ministru al Justiţiei, actual consilier al primului ministru), Paul Păcuraru (actual ministru al Muncii), Ilie Morega (preşedinte PNL Gorj), Cristian Anghel (primar Baia Mare), Decebal Traian Remeş (fost ministru al Agriculturii).
Partidul Conservator: George Copos (fost viceprim-ministru), Dan Voiculescu (fost parlamentar şi preşedinte al partidului), Codruţ Şereş (fost ministru al Industriilor).
Uniunea Democratică a Maghiarilor din România: Stefan Szabo (fost preşedinte al Consiliului Judeţean Satu Mare), Rudolf Riedl (prefect adjunct al judeţeului Satu Mare), Istvan Erdei (parlamentar), Attila Cseke (secretar de stat), Marko Bela (parlamentar şi preşedinte al partidului), Verestoy Attila (parlamentar).
Invariabil, fiecare dintre aceste persoane a susţinut că motivele investigaţiilor sunt de natură politică, acuzând adversarii politici că folosesc instituţiile judiciare pentru răzbunări şi interese politice. Raporturilor dintre justiţie şi politic nu s-au deteriorat, însă, doar prin implicarea celor anchetaţi într-un război cu instituţiile judiciare. A fost pus în mişcare un întreg mecanism legislativ, politic şi de comunicare publică în care au fost antrenate partide politice, instituţii media, instituţii guvernamentale, Parlamentul şi chiar Consiliul Superior al Magistraturii:
a) Pe parcursul lui 2007 însuşi fostul ministru al Justiţiei, Tudor Chiuariu, a reprezentat vârful de lance al luptei împotriva DNA prin critici dure şi permanente la adresa procurorilor anticorupţie, prin încercări de a interveni în politica de resurse umane a DNA în vederea eliminării procurorilor incomozi şi prin iniţierea de schimbări legislative care au avut ca scop blocarea dosarelor de mare corupţie. În numai câteva luni, ministrul Justiţiei a cerut şefului DNA să stopeze anchete penale , a cerut Consiliului Superior al Magistraturii să demită câţiva procurori anticorupţie , a cerut Comisiei Europene să modifice Raportul CE privind justiţia astfel încât să fie înlăturate toate referirile pozitive la adresa activităţii DNA , a apărat public politicieni investigaţi pentru fapte de corupţie şi a divulgat probe din dosare de mare corupţie, cu încălcarea gravă a legii , şi a propus desfiinţarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie. În septembrie 2007, Tudor Chiuariu a cerut ca procurorii şefi ai PICCJ şi DNA să fie numiţi de CSM la propunerea ministrului Justiţiei, deşi clauzele din Mecanismul de Cooperare şi Verificare menţionează expres condiţia păstrării actualei proceduri de numire a procurorilor şefi.

b) Încălcând principiul independenţei justiţiei, politicieni din aproape toate partidele politice s-au remarcat prin atacuri publice la adresa procurorilor pe care i-au acuzat fie că răspund comenzilor politice, fie că dau dovadă de lipsă de profesionalism. Astfel, deputatul UDMR, Verestoy Attila, a cerut demiterea procurorilor care investigau câţiva membri UDMR (6 mai 2007), preşedintele Camerei Deputaţilor, liberalul Bogdan Olteanu, a convocat câţiva procurori pentru a-şi justifica acţiunile în faţa Parlamentului (10 mai 2007), câţiva miniştri s-au plâns de ‘implicarea’ procurorilor anticorupţie în activitatea ministerelor pe care le conduc, acuzând DNA-ul că „cenzurează procesul de luare a deciziilor” (25 mai 2007), viceprim-ministrul şi liderul UDMR, Marko Bella, a ameninţat că-şi dă demisia din Guvern dacă nu sunt luate măsuri împotriva procurorilor (25 mai 2007), iar primul ministru, Călin Popescu Tăriceanu, a declarat că liberalii sunt vânaţi de DNA şi, referindu-se la procurori, a dat un “avertisment serios” celor care îşi folosesc poziţia publică pentru a se comporta ca “fosta Securitate”. În noiembrie 2007, după ce ambasadorii SUA, Marii Britanii şi Olandei au adoptat o poziţie publică critică faţă de schimbarea nejustificată a Codului Penal şi Codului de Procedură Penală, preşedintele Camerei Deputaţilor l-a acuzat pe ambasadorul SUA de corupţie şi l-a invitat să nu mai vorbească despre problemele justiţiei din România. În iunie 2008, se atinge punctual culminant al atacurilor politice împotriva DNA când Comisia Juridică a Camerei Deputaţilor îşi asumă rolul neconstituţional de instanţă extraordinară şi recomandă plenului să nu avizeze începerea urmăririi penale împotriva fostului prim-ministru Adrian Năstase pe motiv că sesizarea nu a fost făcută de procurorul general, ci de şeful DNA, şi că nu s-au identificat elemente care “să confirme faptul că s-a luat mită sau că este vorba despre acţiuni de corupţie”. "E un dosar instrumentat politic. S-a dorit denigrarea domnului Adrian Năstase. Reiese ca a fost rea-credinţă, că s-a raspuns la o anumită comandă politică şi s-a dorit justiţie la televizor şi denigrarea omului Adrian Nastase" , a afirmat vicepreşedintele comisiei. Comisia Juridică a facut practic aprecieri ce ţin de corectitudinea întocmirii unor acte de urmărire penală, necesitatea unor probe, natura şi încadrarea juridică a faptelor, respectiv asupra vinovăţiei celor vizaţi. Prin aceasta recomandare care vizează fondului dosarului, Parlamentul se substituie nepermis justiţiei, singura care poate decide cu privire la existenţa sau inexistenţa unor fapte penale, respectiv cu privire la vinovăţia persoanelor acuzate. Aceasta este o încălcare a principiilor statului de drept care presupune separarea puterilor în stat şi o imixtiune gravă în actul de justiţie.

c) Unul din cele mai eficiente mijloace de a bloca sau anula eforturile anticorupţie au fost modificările legislative propuse şi adoptate de Parlament sau Guvern, sau generate de decizii ale Curţii Constituţionale.
- În martie 2007, Parlamentul a adoptat Legea nr. 69/2007 prin care a fost modificată Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. Infracţiunile de acordare de credite ilegale, fapte pedepsite cu închisoarea de la 5 la 15 ani, au fost dezincriminate. Ca urmare, Direcţia Naţională Anticorupţie a fost nevoită să închidă peste 50 de dosare, câteva privind prejudicii de sute de milioane de euro. Printre beneficiarii modificării legii se numără un fost membru al CSM, bancheri şi importanţi oameni de afaceri.
- În octombrie 2007, Guvernul, la propunerea Ministerului Justiţiei, a adoptat în secret o ordonanţă de urgenţă (OUG 95/2007) pentru modificarea Legii răspunderii ministeriale, care intrat în vigoare în aceeaşi noapte (4 octombrie) şi care asigura membrilor Guvernului diferite noi forme de protecţie juridică (doar primul ministru sau procurorul general, dar nu înainte de a-l informa pe prim-ministru, puteau cere aviz pentru urmărirea penală a miniştrilor, pentru miniştrii parlamentari trebuia cerut avizul Parlamentului, iar comisia prezidenţială care analiza cererile de avizare a urmăririi penale a miniştrilor sau foştilor miniştri era desfiinţată şi înlocuită cu o alta comisie). Deşi, ulterior, Curtea Constituţională a declarat prevederile ordonanţei neconstituţionale, efectul imediat a fost blocarea pentru câteva luni a dosarelor de mare corupţie.
- Tot în octombrie, Parlamentul a modificat în secret Codul Penal şi Codul de Procedură Penală. Media a aflat doar câteva zile mai târziu şi a arătat că modificările aveau un singur scop: slăbirea mecanismelor de luptă împotriva corupţiei şi a criminalităţii organizate. Printre acestea, amintim: creşterea valorii de la care se poate vorbi despre generarea unor consecinţe deosebit de grave cu efecte negative în ceea ce priveşte termenul de prescripţie şi pedeapsa, incriminarea (dedicaţie pentru jurnalişti – de la 2 la 7 ani de închisoare) pentru difuzarea de înregistrări audio sau video care pot fi probe în dosare, limitarea duratei anchetei penale la 6 luni, cu posibilitatea de prelungire doar în circumstanţe excepţionale, posibilitatea folosirii interceptărilor ca metodă de investigaţie numai după informarea persoanei că este urmărită penal, percheziţia cu acordul persoanei investigate etc.
- În iulie 2007, Curtea Constituţională dă o primă lovitură luptei anticorupţie la nivel înalt prin decizia 665/5.07.2007 prin care măsurile de protecţie instituite pentru miniştri se întind şi după încetarea mandatului lor pentru fapte comise în timpul mandatului. Decizia CC este dublată de interpretarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a hotărât aplicarea retroactivă a deciziei CC şi retrimiterea la parchet a tuturor dosarelor care vizează foşti miniştri şi care deja erau pe rolul instanţelor. Hotărârea ICCJ a consfinţit practic retroactivitatea deciziilor CC şi a normelor de procedură penală. Ca urmare, dosarele de urmărire penală trebuie refăcute, cu pierderea a importante probe din dosar (interceptări, mărturii, înregistrări ambientale etc).
- În martie 2008, Curtea Constituţională dă o ultimă decizie care are toate şansele să stopeze definitiv lupta anticorupţie şi să asigure imunitate permanentă tuturor parlamentarilor: începerea urmării penale în cazul miniştrilor şi foştilor miniştri care au şi calitatea de membri ai Parlamentului se face numai la cererea Camerei Deputaţilor, respectiv a Senatului. Ca urmare, DNA şi DIICOT trimit către Parlament toate dosarele miniştrilor şi foştilor miniştri, care sunt şi parlamentari, împotriva cărora procurorii au declanşat cercetări preliminare şi cer Parlamentului avizul de a începere a urmăririi penale. Luna iunie 2008 aduce prima dovadă că dosarele de mare corupţie vor fi blocate definitiv: Comisia juridică recomandă plenul neînceperea urmăririi penale împotriva fostului prim ministru Adrian Năstase.

d) Teoretic, Consiliul Superior al Magistraturii apără corpul magistraţilor şi membrii acestuia împotriva oricărui act de natură să aducă atingere independenţei sau imparţialităţii magistratului în înfăptuirea justiţiei ori să creeze suspiciuni cu privire la acestea. În ciuda menirii acestuia, prevederilor constituţionale şi a oricărui standard profesional, CSM s-a dovedit mai degrabă un apărător al independenţei puterii legiuitoare şi nu al independenţei puterii judecătoreşti.
În februarie 2008, Procurorul General al României a solicitat Preşedintelui CSM ca acesta să-şi exercite atributul constituţional (prevăzut de art. 146 lit. e din Constituţie), în sensul de a sesiza cu un conflict juridic de natură constituţională Curtea Constituţională, constând în aceea că solicitarea Parlamentului făcută către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de i se înainta dosarele nu are fundament legal şi că o dublare a cererii de declanşare a urmării penale faţă de foşti sau acutali miniştri este neconstituţională. Preşedintele CSM a considerat că se impune sesizarea Curţii Constituţionale însă, surprinzător, poziţia acestuia a fost în sensul că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este cel care ar încălca Constituţia României prin necomunicarea dosarelor penale către Parlamentul României şi prin faptul că s-ar nega posibilitatea uneia din camerele Parlamentului de a solicita declanşarea urmăririi penale.
În plus, deşi magistraţii, şi în special procurorii, au fost o ţintă permanentă a atacurilor publice ale politicienilor, fie nominal, fie prin restrângerea mecanismele de luptă cu criminalitatea, reacţiile CSM au lipsit cu desăvârşire sau au fost reacţii generale de dezaprobare, date publicităţii după luni de zile de la sesizarea procurorilor . Consecinţa: politicienii urmăriţi penal şi cei din comisiile juridice ale parlamentului şi-au continuat şi intensificat declaraţiile publice împotriva procurorilor.

e) Încercând să minimalizeze competenţa şi rezultatele Direcţiei Naţionale Anticorupţie, politicienii preferă adesea să apeleze la instituţii media pentru folosirea şi manipularea unor informaţii confidenţiale.
Pe 12 iulie 2007, de exemplu, sunt lansate, simultan, atacuri virulente împotriva activităţii DNA. Apar informaţii în presă cu privire la interceptarea unor convorbiri telefonice de către DNA în timpul unor anchete penale, iar DNA este acuzată că aruncă bani şi că abuzează de interceptări telefonice. În aceeaşi zi, DNA reacţionează printr-un comunicat, explicând că aceste date au fost puse exclusiv la dispoziţia ministrului justiţiei la cererea acestuia, iar obţinerea autorizaţiilor de interceptare a convorbirilor telefonice, precum şi valorificarea datelor rezultate s-au realizat în deplină legalitate, cu respectarea dispoziţiilor art. 911 – 916 din Codul de procedură penală.
În cursul zilelor de 17 şi 18 septembrie se declanşează un linşaj mediatic la adresa activităţii DNA, atât din partea politicienilor cât şi a unor trusturi de presă controlate de politicieni. Apar în presă, pe surse, relatări despre raportul inspecţiei CSM asupra activităţii DNA dispusă în urma cererii ministrului justiţiei de revocare din funcţie a procurorului Doru Ţuluş. În raport apar informaţii confidenţiale, respectiv date despre interceptarea convorbirilor telefonice într-o cauză concretă, în condiţiile în care ancheta penală nu era finalizată, iar persoanelor interceptate nu li se aduseseră la cunoştinţă acest lucru. DNA a reacţionat în aceeaşi zi, când a emis un comunicat , în care acuză scurgerile de informaţii cu privire la anchete în curs şi periclitarea acestora.

Consecinţa directă a manipulării informaţiilor prin intermediul presei de către politicieni este scăderea constantă a încrederii în justiţie şi a finalităţii eforturilor de combatere a corupţiei. Conform ultimului Eurobarometru al Comisiei Europene, prezentat în ianuarie 2008, 74% dintre români nu au încredere în sistemul de justiţie. Încrederea în justiţie a scăzut cu 8 procente faţă de 2006. Concluzii similare au fost prezentate şi după realizarea Barometrului de Opinie Publică în octombrie 2007 de Fundaţia Soros. Anul 2007 este caracterizat printr-o depreciere semnificativă a încrederii românilor în puterea judecătorească: 76% dintre români nu au încredere în justiţie (pe locul 3, după partidele politice 83% și Parlament 78%), fiind vorba de un minim al încrederii, comparabil cu anii 1999 sau 2000.
Sondajele de opinie comandate de Transpareny International - România în cursul anului 2007 pentru întocmirea Raportului Naţional asupra Corupţiei şi pentru orientarea campaniei „Fără şpagă. Fără îmbogăţiţi din banii tăi” relevă următoarele date: 72% dintre români afirmă că percep corupţia ca un fenomen generalizat în instituţiile publice, iar 73% dintre români sunt nemulţumiţi de activitatea instanţelor; 70% sunt nemulţumiţi de parchete, 69% ar fi nemulţumiţi de Poliţie, 64% sunt nemulţumiţi de DNA.


8. Lupta anticorupţie la nivel local şi în sectoare vulnerabile
Chiar înaintea raportului Comisiei Europene din iulie 2008, Guvernul a publicat în Monitorul Oficial Strategia Naţională Anticorupţie privind sectoarele vulnerabile şi administraţia publică pentru perioada 2008-2010. Această Strategie era deja anunţată de către Strategia Naţională Anticorupţie aprobată în 2007; ariile abordate sunt: administraţia locală, sectorul financiar şi fiscal, sectorul educaţiei, sectorul sanitar, precum şi sfera de competenţă a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative. În sine, elaborarea si aprobarea unui astfel de document programatic însoţit de planuri de acţiune este un lucru pozitiv. O analiză detaliată a acestor documente este greu de realizat la acest moment din cauza timpului scurt avut la dispoziţie pentru studiere.
A. Vom analiza totuşi o măsură care ridică serioase motive de îngrijorare: lărgirea sferei de competenţă a Direcţiei Generale Anticorupţie, din cadrul Ministerului de Interne şi al Reformei Administrative asupra administraţiei publice locale. Această măsură anunţată de planul de acţiune privind Ministerul Internelor şi Reformei Administrative este contraproductivă din mai multe motive:
o DGA este o structură înfiinţată în afara Poliţiei Române şi în subordinea directă a Ministrului Internelor şi Reformei Administrative pentru că are competenţa asupra personalului MIRA. Din acest motiv, subordonarea faţă de Ministru este perfect justificată prin faptul că DGA ancheta fapte comise de personalul MIRA, adică de subordonaţi ai Ministrului. Poziţionarea în directa subordine a Ministrului, după lărgirea competenţei asupra administraţiei publice locale, poate ridica probleme serioase de constituţionalitate, deoarece administraţia publică locală nu se află într-o relaţie de subordonare faţă de MIRA. În eventualitatea schimbării sferei de activitate a DGA, această subordonare directă nu îşi mai găseşte justificarea, iar Direcţia ar trebui să treacă în structura Poliţiei Române. De altfel aceasta este situaţia celorlalte structuri specializate: Direcţia Generală de Combatere a Criminalităţii Organizate şi Antidrog, Direcţia de Investigare a Fraudelor etc.
o Afirmaţia conform căreia această lărgire de competenţă vine să acopere o zonă anterior neacoperită nu se susţine. DNA are deja competenţă exclusivă, indiferent de valoarea mitei sau a prejudiciului, cu privire la faptele de corupţie comise de”preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene; primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii sectoarelor municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii municipiilor; consilierii judeţeni; prefecţii şi subprefecţii;, conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale şi persoanele cu funcţii de control din cadrul acestora, cu excepţia conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice de la nivelul oraşelor şi comunelor şi a persoanelor cu funcţii de control din cadrul acestora” . De asemenea, DNA are competenţa de a investiga orice alte fapte de corupţie ”dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro” . În 2004 România a fost criticată pentru suprapunerea de competenţe între diverse instituţii active în prevenirea şi combaterea corupţiei, reuşind să elimine aceste suprapuneri în perioada 2005-2007. Propunerea de lărgire a competenţei DGA ne-ar aduce practic la nivelul anului 2004.;
O altă zonă vulnerabilă, care a fost identificată ca urmare a anchetelor derulate de către DNA împreună cu DGA, este cea a eliberării permiselor pentru conducătorii auto. O întreagă reţea, care includea persoane cu funcţii de conducere importante în serviciul de eliberare a permiselor, precum şi instructori auto, a fost descoperită în judeţul Argeş. La domiciliul uneia dintre persoanele cercetate a fost descoperită suma de 500.000 de EURO, iar in fişetul altei persoane cercetate, suma de 100.000 de euro. În acest dosar sunt cercetate 20 de persoane, dintre care 18 sunt în arestate preventiv. Persoanele care doreau să beneficieze de înlesniri la examinarea teoretică sau practică, îşi depuneau dosarul la autorităţile din judeţul Argeş, schimbându-şi anterior, dacă era nevoie, reşedinţa prin aplicarea unei vize temporare de flotant.
Printre persoanele care şi-au schimbat temporar reşedinţa pentru a putea să fie examinat în judeţul Argeş este, conform propriilor declaraţii, şi primarul sectorului 4 Bucureşti, domnul Cristian Popescu Piedone. Acesta a afirmat că a ales să susţină examenul în Argeş pentru că în Bucureşti notorietatea sa ar fi fost de natură să influenţeze imparţialitatea examinatorilor.
B. În sectorul de educaţiei, examenul de bacalaureat din acest an a generat, pe lângă obişnuitele scandaluri, şi dosare penale în care sunt cercetate pentru luare de mită cadre didactice. Sumele presupuse a fi fost oferite drept mită sunt considerabile – într-un dosar, procurorii au găsit asupra persoanei cercetate aproximativ 70.000 de RON. Coaliţia pentru Universităţi Curate a realizat un studiu în urma unui program pilot care arată că Universităţile se consideră exceptate de la aplicarea unui mecanism elementar de transparenţă instituţională: accesul la informaţiile de interes public. Foarte puţine universităţi au o listă de informaţii de interes public disponibile din oficiu. Opacitatea instituţională favorizează extinderea puterii discreţionare exercitată în cadrul instituţiilor de învăţământ superior.
C. Coaliţia pentru Consilii Judeţene Curate a realizat o monitorizare a integrităţii candidaţilor pentru funcţia de preşedinte a Consiliului Judeţean, o funcţie cheie în procesul de alocare a fondurilor europene cu privire la care au existat multiple suspiciuni de corupţie în anii anteriori. Din 150 de candidaturi analizate, 54 de persoane au avut probleme de integritate. Dintre aceştia, doar 13 candidaţi au fost aleşi în funcţia de Preşedinte al Consiliului Judeţean. Criteriile utilizate au fost:
1. Persoana a obţinut profit necuvenit ca urmare a unui conflict de interese cat timp a deţinut funcţiipublice;
2. Persoana este anchetată pentru fapte de corupţie, deturnare de fonduri, fraudă, etc.;
3. Persoana care se află deja în al treilea partid politic sau mai mult în urma unor mutări repetate în căutare de avantaje personale, fără ca partidele anterioare să se fi desfiinţat, să fi fuzionat cu cel actual sau să îşi fi schimbat orientarea politică în mod radical fără acordul candidatului;
4. Persoana a colaborat ca agent sau informator cu Securitatea;
5. Persoana se află sau s-a aflat în incompatibilitate cu o funcţie publică pe care a deţinut-o;
6. Persoana este deţinatoarea unei averi disproporţionate faţă de sursele sale declarate de venit;
7. Persoana ar intra într-o forma sau alta sub incidenta proiectului de lege a lustratiei, aprobat deja de o camera parlamentara.

Administraţia locală, serviciile deconcentrate, educaţia, dar şi sectorul sanitar rămân în continuare zone foarte sensibile la corupţie. Această stare de fapt este favorizată de lipsa de transparenţă şi nivelul mare al birocraţiei, de absenţa sau lipsa de eficienţă a mecanismelor de control intern. Rămâne de văzut în ce măsură Strategia şi Planurile de Acţiune nou adoptate vor putea rezolva problemele grave cu care se confruntă aceste sectoare.


9. Parcursul dosarelor în instanţă –amânări repetate, suspendări şi întoarcerea la procurori pentru refacerea urmăririi penale
Din luna iunie 2007 şi până în prezent, se poate remarca o evoluţie negativă în ceea ce priveşte ritmul de soluţionare a dosarelor de corupţie în instanţă. Cele mai mediatizate dosare de corupţie finalizate de procurori şi transmise instanţelor de judecată fie s-au întors la procurori pentru refacerea urmăririi penale, în urma unor decizii ale Curţii Constituţionale, fie stagnează din diverse motive, cel mai adesea la solicitarea avocaţilor apărării. Nici dosarele finalizate prin rechizitorii în această perioadă de timp nu au un parcurs mai rapid în instanţele de judecată. În perioada de timp vizată nu a fost dată nicio decizie definitivă într-un dosar de mare corupţie. Acelaşi traseu îl urmează şi dosarele înaintate de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT).

A. Câteva exemple privind dosarele cele mai mediatizate, ale căror rechizitorii au fost transmise instanţelor de judecată în ultimele 12 luni.
1). Gheorghe Falcă (primar al Municipiului Arad) a fost trimis în judecată de DNA la data de 25 octombrie 2007, pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, abuz în serviciu contra intereselor publice, urmat de obţinerea unui avantaj patrimonial, cu consecinţe deosebit de grave. Cauza a fost înregistrată pe rolul instanţei Tribunalului Arad la data de 29 octombrie, la primul termen cerându-se o amânare pentru angajarea unui apărător şi pentru pregătirea apărării. La următorul termen ( 4 decembrie 2007), apărătorul angajat nu s-a prezentat, fiind nevoie de o altă amânare. În data de 10 ianuarie, instanţa admite cererea formulată de inculpat pentru sesizarea Curţii Constituţionale în legătură cu excepţia neconstituţionalităţii unor prevederi din Legea 78/2000 şi din Codul de procedură penală. Procesul este suspendat până la soluţionarea excepţiilor. La data de 25 octombrie 2007, Gheorghe Falcă declara: “Ne vom apăra şi vom demonstra nevinovăţia instituţiei noastre în acest caz.Ne vom apăra în instanţă fără mari probleme”.
2). Cristian Anghel (primarul municipiului Baia-Mare) a fost trimis în judecată de DNA la data de 27 septembrie 2007, pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice cu consecinţe deosebit de grave, având ca urmare obţinerea unui avantaj patrimonial pentru altul, faptă prevăzută de art. 132 din Legea 78/2000. Dosarul a fost înregistrat la Judecătoria Baia Mare în data de 2 octombrie 2007 şi de atunci a parcurs 7 termene de judecată. La primul termen s-a constatat “greşita compunere a completului de judecată”, dosarul fiind îndreptat spre “completul imediat următor, abilitat să judece cauze de corupţie”, iar la alte două termene s-a discutat cererea formulată de DNA de strămutare a cauzei şi pentru citarea Consiliului local Baia Mare. La 28 septembrie 2007, Cristian Anghel declara: “Eu sunt nevinovat şi voi demonstra acest lucru”.
3). Dan IIie Morega (preşedinte al organizaţiei judeţene a PNL Gorj) a fost trimis în judecată de DNA la data de 20 decembrie 2007 pentru săvârşirea a 3 infracţiuni de folosire a influenţei ori autorităţii de către o persoană care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid, în scopul obţinerii de foloase necuvenite şi de instigare la abuz în serviciu contra intereselor publice, în vederea obţinerii unui avantaj patrimonial pentru altul. Dosarul a fost înregistrat o zi mai târziu la Judecătoria Târgu Jiu, primul termen fiind stabilit pentru data de 8 ianuarie 2008, când inculpaţii au cerut un nou termen pentru a-şi angaja avocaţi. La următorul termen, avocaţii angajaţi au cerut la rândul lor acordarea unui termen mai lung de judecată, pentru a studia actele şi lucrările dosarului, în vederea pregătirii apărării. Următorul termen se finalizează tot cu o amânare “în vederea soluţionării cererii de suspendare a cauzei şi cererii de strămutare a cauzei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”, iar la ultima înfăţişare în faţa judecătorilor din Târgu Jiu se decide scoaterea cauzei de pe rolul instanţei şi înaintarea ei către Judecătoria Sibiu. Judecătorii de la Sibiu au amânat de două ori judecarea cauzei. În data de 21 decembrie 2007, Dan Ilie Morega declara: “Prefer să fiu trimis în judecată, să mă judece judecătorii şi să-mi dea posibilitatea să prezint probele care mi-au fost respinse de DNA”.
4) Ion Dumitru (deputat, fost director RNP Romsilva) a fost trimis în judecată de DNA, într-un nou dosar, la data de 3 iulie 2007, pentru comiterea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, în legătură cu achiziţionarea unui “buldozer universal cu macara hidraulică pe şenile”. Judecarea pe fond a cauzei, înregistrate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se amână de 6 ori, iar la 14 mai 2008 procesul se suspendă, întrucât instanţa a acceptat cererile de sesizare a Curţii Constituţionale privind excepţiile de neconstituţionalitate ridicate de avocaţi.
5). Stamen Stantchev (cetăţean bulgar, domiciliat în Austria) a fost trimis în judecată de procurorii DIICOT la data de 19 aprilie 2007, pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat cu caracter transnaţional şi spionaj, fapte aflate în concurs real şi comise în forma continuată. În acelaşi dosar au fost trimişi în judecată Dorinel Mucea şi Mihai Donciu, acuzaţi de săvârşirea infracţiunilor de aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat cu caracter transnaţional şi de trădare prin transmitere de secrete, ambele fapte aflate în concurs real şi comise în forma continuată. În judecarea cauzei au fost prevăzute 18 termene, la 11 dintre acestea decizându-se diferite amânări, la celelate sunt analizate diverse excepţii invocate de avocaţi, iar în data de 19 martie 2008, judecătorii CAB sesizează Curtea Constituţională în legătură cu excepţii de neconstituţionalitate invocate de avocaţi şi suspendă procesul.
6). Vadim Don Benyatov (cetăţean american) a fost trimis în judecată de procurorii DIICOT în data de 13 septembrie 2007 , pentru săvârşirea infracţiunilor de iniţiere şi constituirea unui grup infracţional organizat cu caracter transnaţional şi spionaj, fapte aflate în concurs real. Dosarul a fost înregistrat în aceeaşi zi la Curtea de Apel Bucureşti, la primul termen stabilindu-se o amânare de trei luni de zile, pentru că acesta nu a fost citat la domiciliul său din Londra, ci la sediile firmelor de avocatură din Bucureşti. Judecătorii CAB acordă ulterior un termen de aproape 2 luni de zile, pentru ca apărătorul inculpatului să depună înscrisurile pe care le apreciază ca “fiindu-i necesare în dovedirea existenţei conflictului pozitiv de competenţă”. La următorul termen, 11 aprilie 2008, instanţa acordă o nouă amânare “pentru lipsă de procedură cu inculpatul, nefiind restituită dovada citării acestuia la domiciliul din USA”. Vadim Don Benyatov a părăsit România în data de 17 august 2007, după ce judecătorii CAB au decis ridicarea interdicţiei de a părăsi ţara, decizie confirmată ulterior de ÎCCJ.

B. Câteva exemple privind dosarele cele mai mediatizate aflate pe rolul instanţelor de mai mult de un an de zile.
1). Şerban Brădişteanu (fost senator PSD, şef de secţie la Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti) a fost trimis în judecată de DNA în data de 22 martie 2007, pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată şi luare de mită în formă continuată. Dosarul a fost transmis Tribunalului Bucureşti, care a stabilit până acum 15 termene de judecată, la două dintre acestea constatându-se lipsa părţilor şi repectiv lipsa apărării. Următorul termen este stabilit pentru 15 iulie 2008, la data de 20 mai judecătorii decizând amânarea ”în vederea administrării probelor şi pentru ca reprezentantul parchetului să ia cunoştinţă despre motivarea cererii de probe depusă la dosar de către inculpat”. Potrivit unui comunicat al DNA, încă din faza de urmărire penală Şerban Brădişteanu a încercat să obţină suspendarea cercetărilor, invocând probleme de sănătate care l-ar pune în imposibilitatea de a participa la actele de urmărire penală şi care ar fi necesitat o intervenţie chirurgicală în străinătate. Cererea a fost respinsă la data de 14.12.2006, în baza raportului nr. A 1/12092 din 2006 întocmit de I.N.M.L. „Mina Minovici” care a concluzionat că afecţiunile pe care le prezintă nu-l împiedicau să ia parte la efectuarea actelor de urmărire penală.
2). Ion Dumitru (deputat, fost director RNP Romsilva), se află în plin proces într-un dosar de corupţie înaintat instanţei în urmă cu mai bine de doi ani (pe 28 februarie 2006). Procesul a fost suspendat aproape 7 luni de zile ( iulie 2006 – ianuarie 2007), timp în care s-a aşteptat o decizie a Curţii Constituţionale. După respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, au urmat alte 15 termene de judecată, la care s-a discutat asupra expertizei contabile, iar numărul martorilor a ajuns la 145, de la 17 câţi erau în urmă cu un an.
3). Şerban Mihăilescu (senator, fost ministru coordonator al SGG) aşteaptă refacerea urmăririi penale în dosarul de corupţie finalizat iniţial de procurorii DNA în data de 9 mai 2006 pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită şi nerespectarea armelor şi muniţiilor. Cazul a trecut, de asemenea, pe la Curtea Constituţională, unde a stat şase luni, invocându-se lipsa avizului pentru începerea urmăririi penale. Curtea Constituţională a decis că procedura de urmărire penală şi judecare aplicată foştilor membri ai Guvernului, în materia responsabilităţii penale, trebuie să fie aceeaşi cu cea aplicată celor aflaţi în funcţie, adică e necesar avizul de la Preşedinţie sau Parlament. La reluarea procesului (15 noiembrie 2007), ÎCCJ a retrimis dosarul la procurorii anticorupţie.
4). Adrian Năstase (deputat, fost prim-ministru) a fost în atenţia judecătorilor în două dosare penale instrumentate de procurorii DNA. Amândouă au avut aceeaşi soartă, fiind restituite procurorilor în urma deciziei Curţii Constituţionale privind necesitatea existenţei unui aviz pentru începerea urmăririi penale şi în cazul foştilor miniştri. Primul dosar (Zambaccian) a fost transmis ÎCCJ în data de 13 noiembrie 2006, Adrian Năstase fiind acuzat de săvârşirea infracţiunilor de luare de mită în formă continuată, şantaj şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 13 din Legea 78/2000 având ca obiect fapta persoanei care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid, de a folosi influenţa ori autoritatea sa în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de foloase necuvenite. În acelaşi dosar au fost trimise în judecată şi soţia lui, Daniela Năstase şi Irina Jianu , fost inspector de stat la ISC. Dosarul a fost restituit la DNA în data de 18 octombrie 2007. Cel de-al doilea dosar (“Mătuşa Tamara”), în care a fost iniţial trimis în judecată în data de 31 mai 2007, fiind acuzat de săvârşirea infracţiunii de dare de mită, a fost restituit la DNA în data de 30 octombrie 2007.
5). Gheorghe Copos (senator, fost vicepremier) a obţinut mai multe termene în procesul în care se judecă dosarul întocmit pe numele său pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală. Dosarul a fost trimis instanţei de judecată în data de 6 iunie 2006, iar în 15 februarie 2007, procesul a fost suspendat pentru sesizarea Curţii Constituţionale. Unul dintre avocaţii din acest dosar a ridicat excepţia de neconstituţionalitate în legătură cu un articol din OUG 43/ 2002 privind funcţionarea DNA, susţinând că este neconstituţional deoarece stabileşte valoarea prejudiciului provocat prin evaziune în raport de cursul euro/leu, în vreme de moneda naţională este leul. Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate după aproape 7 luni de zile, iar în octombrie 2007, ÎCCJ admite excepţia nulităţii urmăririi penale ridicate de avocaţi, care au susţinut că cercetările ar fi trebuit făcute de DIICOT, şi decide restiuirea dosarului la Parchet, pentru refacerea urmăririi penale. După aproape 6 luni, în 15 aprilie 2008, ÎCCJ a admis recursul DNA şi a decis ca dosarul să se întoarcă la Secţia Penală a ÎCCJ pentru continuarea procesului.
6). Ionel Manţog (fost secretar de stat, fost director în cadrul CN a Lignitului Oltenia) are în continuare dosarul pe rolul instanţei Tribunalului Sibiu, acesta fiind trimis în judecată în data de 6 septembrie 2006 pentru săvârşirea mai multor infracţiuni, printre care luare de mită, fals în declaraţii, abuz în serviciu în formă calificată. Iniţial, dosarul a fost trimis Tribunalului Gorj, dar procurorii au cerut strămutarea dosarului, deoarece soţia lui lucra la această instanţă. Din ianuarie 2007 şi până în prezent sunt consemnate 11 termene de judecată, în dreptul cărora apare aceeaşi decizie: amânarea. Anul 2008 a debutat cu o şedinţă de judecată în care ar fi trebuit să fie audiat inculpatul, dar şi aceasta a fost amânată. Între timp au mai fost date 4 termene, amânate succesiv, fie pentru audierea lui Ionel Manţog, fie pentru audiere de martori.

 



Freedom House Romania

freedom house

Gazduire web
gazduire web